„De cele mai multe ori fugim din propria țară până la capătul lumii pentru a o iubi mai bine”

 

Interviu cu Cristina Hermeziu (Franța), jurnalist, scriitoare, organizator și moderator de evenimente culturale.

A plecat din România, dar a dus România cu ea și o promovează la cel mai înalt nivel cultural. Este jurnalistă de limbă română și franceză, a publicat, totodată, și cărți de autor și, după cum ea însăși mărturisește, nu a „tăiat” niciodată „cordonul ombilical” ce o leagă de România. Cristina Hermeziu duce valorile românești la Paris și aduce cultura franceză în România, reușind să conecteze cele două spații ca un veritabil ambasador al excelenței. Cristina Hermeziu este nominalizată pentru premiile de excelență acordate în cadrul celei de-a doua ediții a campaniei Occidentul Românesc „Noi susținem excelența!”

Occidentul Românesc: Cum a devenit Franța patria ta adoptivă?

Cristina Hermeziu: O bursă de studii postdoctorale la Paris, după ce zece ani ai făcut, la Iași, cea mai frumoasă meserie din lume – să întâlnești oameni și să le spui povestea pe ecranul televizorului – înseamnă să dai un paradis confortabil pe un paradis fantasmat. Cu mize diferite, desigur, și cu bucurii diferite. Pleci dintr-o societate pe care, cu toate neașezările ei, o cunoști ca pe buzunarele tale și te muți într-o societate spectaculoasă, râvnită de restul lumii și indiferentă la fantasmele lumii întregi, pentru că stă așezată orgolios într-un sistem de valori bine închegat. Una dintre bucuriile fantasmate încă din studenție, la Iași, și care s-a împlinit, a fost aceea de a mă duce în fiecare zi la Biblioteca Franței. Care e un fel de buncăr subteran, dar la care, miracol, lumina soarelui ajunge direct, iar cărțile… cărțile ți le iei singur de la raft, tot direct. Iar bucuria asta fără preț, să iau aproape în fiecare zi autobuzul 64 către BnF sau metroul către Institut Français de Presse de la Universitatea Paris 2, a venit după o perioadă fertilă de jurnalism la TVR Iași, cu sute de kilometri de teren înghițiți, cu sute de ore de montaj, dar și cu premii care-ți dau un fel de certitudine că, dincolo de oboseală și de uzura care se poate acumula, ești totuși pe drumul bun. Am simțit nevoia să pun o distanță reflexivă și să problematizez mai riguros experiența din jurnalism și, cum cercetarea m-a atras dintotdeauna, cu latura ei de turn de fildeș în care înțelegerea lumii prin concepte poate fi o poveste la fel de spectaculoasă precum cea spusă de un reportaj, am făcut un doctorat în semiologie mass-media la Univesitatea Cuza. Proiectul meu de cercetare a fost apoi selectat pentru un postdoctorat la Universitatea Paris II, Pantheon Assas și la Institut Français de Presse. Lucrurile s-au așezat în așa fel încât meseria m-a ajuns din urmă, am fost solicitată de presa din România să devin corespondent la Paris. Îmi aduc foarte bine aminte că acum mai bine de zece ani, între primele corespondențe de la Paris s-a numărat un moment foarte emoționant, cel de omagiu și de rămas bun adus scriitorului și jurnalistului Virgil Ierunca, care tocmai se stinsese din viață la 86 de ani, după ce fusese decenii de-a rândul, împreună cu Monica Lovinescu, vocea libertății la Radio Europa Liberă.

Occidentul Românesc: Cum a fost adaptarea la noua viață de acolo?

Cristina Hermeziu: Azi pare pur și simplu banal să te urci în avion și să te dai jos la Paris, și banalitatea asta e chiar foarte frumoasă. E semnul că Europa e largă și încăpătoare, dar pentru români n-a fost deloc așa până în 2007. Ca să ai voie în paradis era nevoie mai întâi de o viză de intrare în Franța, de un protocol d’accueil semnat, în cazul meu, de un profesor universitar care garanta pentru tine ca să poți obține faimosul titre de séjour cu mențiune scientifique. Iar la porțile templului BnF te aștepta un interviu pentru a-ți expune proiectul de cercetare și a putea fi prețăluit: adică ți se elibera sau nu un permis de intrare la Biblioteca Națională a Franței, cu plata unui abonament lunar. Detalii anecdotice azi, dar care spun ceva despre raportul dintre fantasma de acasă, cu dorința noastră legitimă de Franța, și sistemul administrativ perfect rodat și închis, al societății de primire. Și simbolic, dar mai ales administrativ, Franța are acest reflex de a cere dovezi că te poți încadra în standardele societății, iar ca străin – fie el și european – ar fi bine să poți afișa cu ușurință că ai un potențial de excelență. Pentru că am pomenit de primul reportaj scris de la Paris, de la moartea marelui intelectual exilat Virgil Ierunca, care a prilejuit și ultima apariție publică a Monicăi Lovinescu, voi merge cu amintirea până la capăt. Era în 2006, o zi de toamnă greoaie, rece și udă, cum doar Parisul are secretul rețetei. Îmi amintesc emoția de a o zări pe Monica Lovinescu, purtată pe un pat de spital, intrând pe ușa bisericii românilor din exil de pe strada Jean de Beauvais, cu un trandafir alb în mână pentru a se reculege pentru ultima oară lângă Virgil Ierunca. Și îmi mai amintesc că, în timp ce făceam interviuri în fața bisericii, cu puținii români prezenți să aducă un omagiu – din țară venise Horia Roman Patapievici, din Paris venise Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului – un polițist francez a venit la mine și mi-a cerut actele de identitate. Totul era în regulă, pe permisul meu de ședere în Franța scria cercetător științific, reportofonul îmi mai punea și eticheta de jurnalist, dar gestul de rutină al polițistului mi-a arătat subit semnificația reală și dureroasă a situației, anomalia unei Europe cu granițe vizibile și invizibile: eu eram, punctual, un român privilegiat (aveam viză de ședere longue durée în Franța), dar la opt ani de la revoluție nu toți românii care-și doreau ar fi putut să vină să-și ia rămas bun, la Paris, de la intelectualul care le hrănise ani de-a rândul speranța și bucuria că Europa e… liberă. Temele acestea – Europa, identitatea, recuperarea exilului, interacțiunea dintre culturi – s-au regăsit apoi constant în activitatea mea de jurnalist și de publicist, hrănind cărțile pe care le-am publicat.

Occidentul Românesc: Care sunt lucrurile care îți plac cel mai mult la patria ta adoptivă?

Cristina Hermeziu: Cu voia dvs., am să fac un top trei neserios J. Îmi place enorm că, atunci când cari o valiză grea prin metrouri, se găsește totdeauna cineva care, fără să ceri nimic, te ajută să urci sau să cobori scările imposibile! Îmi place enorm că francezii dezbat întruna, tot timpul, își încep frazele cu nonșalantul oui, mais, te aprobă și te desființează apoi en douceur, cu diplomație, având în însăși structura limbii acest reflex al problematizării, al argumentului. Îmi place „schizofrenia” societății franceze, o Franță cumva tăiată în două: deși colorată, metisată, seducător diversă ca decor exterior, ca peisaj aparent, asta nu înseamnă că e în același timp și o Franța omogenă, populațiile nu se amestecă în profunzime. Și totuși vocea care predomină în mod public e cea a toleranței, cu energia unui umanism militant pe care scrie fără dubiu made in France, patria drepturilor omului. Una peste alta, admir curtoazia franceză, în politică, în mentalități, în limbă, în gastronomie, în administrație. Poate că francezii nu sunt un popor cald, dar francezii sunt un popor elegant. Curtoazia e, pentru francezi, o filozofie de viață.

Occidentul Românesc: Ce anume îți lipsește de acasă, cum te împaci cu „dorul”?

Cristina Hermeziu: Am o cutie, în debara, cu ceva remedii la dor… Păstrez înăuntru un plic cu vopsea de înroșit ouă, niște ațe de mărțișoare și un pachet (expirat) cu praf de făcut borș… 🙂 Mai în glumă, mai în serios, dacă mi-e dor de ceva – și n-am găsit nicio soluție pentru asta – este de acel timp magic, din copilărie, când mergeam cu uratul prin vecini sau primeam în casă colindători. Cine să-ți bată la ușă, aici, în Franța, pe 1 ianuarie dimineața: „Primiți cu sorcova?” Ni se umplea casa cu boabe de grâu sau de orez, în timp ce la televizor se auzea Marșul lui Radetzky de la Concertul de la Viena, iar bradul de Crăciun, uscat, cu aripioarele lui de stanioluri goale, de la bomboanele mâncate pe furiș, mai avea un pic și începea să plutească prin cameră… Remediul suprem, imbatabil, la stările contraproductive, dar neprețuite, numite de francezi mal du pays, rămân cărțile de poezie pe care mi le-am adus, încetul cu încetul, din biblioteca de la Iași în biblioteca de la Paris. Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Arghezi, Bacovia, dar și destui poeți douămiiști sau poeți de azi, au călătorit în buzunare de valiză, schimbându-și adresa de reședință. Nu obiceiurile sau tradițiile sunt ancorele noastre pentru o nouă înrădăcinare, atunci când schimbăm țara. Seducțiile cotidianului nou negociază cu cele vechi, obiceiurile se schimbă, în loc de laborioasele pârjoale, la un moment dat devine firesc să desfaci niște stridii, să pui alături felii de baghetă cu unt sărat și o sticlă de vin alb sec. Dar nu vei putea niciodată negocia pentru a înlocui cu altceva spațiul acela ca de catedrală al limbii în care te-ai născut. Acolo e ființa ta toată, trăirile cu nuanțele lor cele mai spectaculoase vin la pachet cu vorbele limbii române, iar scriitorii, poeții sunt gardienii acestei bucurii posibile, oriunde te-ai afla în lume.

Occidentul Românesc: Care sunt provocările profesionale pe care le-a adus – sau încă le aduce – Parisul în viața ta?

Cristina Hermeziu: O provocare continuă și motivantă este aceea de passeur, de intermediar între două culturi, română și franceză, cea de origine și cea de adopție. De mai bine de zece ani la Paris, cu modestele mele puteri, pun în legătură oameni, organizez evenimente, moderez mese rotunde, scriu despre ce se întâmplă semnificativ în cele două spații culturale, în presa din România, în presa din Franța. Mi-am făcut o profesiune de credință din a scrie cronici în presa din Franța despre cărțile autorilor români, e felul meu de a afirma iată-i, ei – scriitorii, artiștii, creatorii – ei știu cel mai bine cine suntem, cum suntem și de ce suntem pe lume. Ce fac eu e o picătură într-un ocean: la Paris sunt peste 50 de centre culturale străine care vor fiecare în parte să-și afirme originalitatea, specificul, pe o scenă exigentă și suprasaturată de industrie culturală. Postura de passeur, de mijlocitor, e un rol mic și necesar: scriitori, artiști, creatori de excepție avem, dar oricât de evidente ar fi ele, pasarelele, punțile nu se creează singure. În 2017 am inițiat și realizat o serie de serate literare în jurul unui poet sau scriitor de origine română cu dublă cultură, care scrie și în română, și în franceză sau e tradus în franceză. O dată pe lună publicul francez a fost invitat în Platoul cu poezie – în franceză e un joc de cuvinte intraductibil, seria se numește On vous sert un vers, care înseamnă în același timp „vă oferim un vers și un pahar”. Publicul a fost îmbiat să servească, de pe o tavă, bilețele împăturite și să citească fragmente din opera scriitorului invitat. Am avut privilegiul să-i avem ca invitați pe Matei Vișniec, Basarab Nicolescu, Radu Bata, Norman Manea, Magda Cârneci. Proiectul a fost realizat împreună cu Institutul Cultural Român de la Paris cu care colaborez de ani buni. ICR e o vitrină a creativității și, în mediul artistic concurențial de la Paris, reușește să prezinte o carte de vizită adesea originală a creatorilor din România. Sigur că vizibilitatea culturală, politică, a unei țări se construiește profesionist și e o constatare de spus cu voce tare : de când Luca Niculescu – un desăvărșit profesionist care vine din presă – a fost numit Ambasador al României la Paris, există în acest sens progrese substanțiale. Imaginea și vizibilitatea unei țări țin în foarte bună măsură și de energiile adunate ale celor care fac pe cont propriu, individual, fără structuri instituționale în spate, o muncă de PR în favoarea țării de origine. Astfel, am bucuria să fi creat o revistă culturală online – Zoom France Roumanie – unde public zilnic, exclusiv în franceză, cronici și interviuri cu personalități semnificative, aflate la intersecția dintre cele două culturi. Prin Zoom France Roumanie organizez în mod independent conferințe și evenimente literare, cum a fost, la mijlocul lui martie, un Marathon de lecture, cu participarea a șase scriitori români sau de origine română. Nu e simplu, nu e ușor – numai să găsești o sală de conferințe disponibilă și accesibilă la Paris e prilej de adâncă satisfacție – iar bucuriile intelectuale și umane care se adună când tragi linie te fac să mergi înainte.              

Occidentul Românesc: Ai luat (sau iei) în considerare posibilitatea de a reveni în România sau de a părăsi Parisul, la un moment dat, pentru un alt oraș al lumii?

Cristina Hermeziu: Cred că eu de fapt nici nu am reușit să tai cordonul ombilical cu România. Am scris întruna în presa din România și cei zece ani de corespondențe de la Paris s-au adunat într-o carte. „Vedere din Turnul Eiffel. Portrete civile, crochiuri politice,” apărută de curând la editura Junimea, cuprinde o selecție de reportaje, tablete și interviuri cu figuri esențiale ale diasporei culturale din Franța, precum scriitoarea Aurora Cornu, compozitorul Vladimir Cosma, sau filozoful Basarab Nicolescu, dar și cu prieteni francezi ai culturii române, precum editorul Jean Mattern sau cineastul Marin Karmitz. În România ajung de trei patru ori pe an, ba la festivalul internațional de literatură FILIT de la Iași, ba la Târgul de carte Gaudeamus de la București, ba la colocviul Exipora, dedicat diasporei și exilului cultural românesc de la Mediaș. Adevărul este că de fiecare dată realizez iarăși că în România există o rezervă incredibilă de creativitate și o forfotă culturală care au început să-mi lipseacă, mai ales că le-am luat pulsul pe viu pe când lucram la TVR Iași. Pe unii dintre artiștii aflați la începutul carierei lor, pe care i-am cunoscut ca realizator de emisiuni la televiziunea ieșeană, am reușit să-i aduc la Paris cu expoziții sau la alte diverse evenimente franco-române, ceea ce e o mare, mare bucurie. Dar să știți că e la fel de provocator să încerc să duc și Franța în România, nu numai România în Franța. Vara trecută am propus un proiect de inițiere în și de exersare a limbii franceze doar prin joacă, mai precis prin jocuri de societate. În parteneriat cu o ludotecă din Franța și grație susținerii Centrului Cultural din Bure sur Yvette am putut aduce la Iași o mulțime de jocuri de societate în franceză. Am implicat în proiect și am găzduit pe cont propriu francezi nativi care, timp de zece zile consecutiv, au conversat, s-au jucat, au cântat împreună cu copiii timp de câteva ore pe zi în limba franceză, într-o atmosferă veselă, destinsă, fără constrângeri de teme sau stres. Ne-am pregătit pentru o grupă de șapte copii din comuna Bârnova și din Iași, și surpriza a fost că a doua zi ne-am trezit cu 11 doritori de vacanță în limba franceză. I-am primit bineînțeles pe toți. Proiectul se cheamă Vacanță la casa albă. Tu veux jouer avec nous? Vrei să te joci cu noi? și deja sunt întrebată dacă va continua și în 2018. Iar acum în martie a fost o bucurie neașteptată să aflu că primăria Bârnova și revista InSociety m-au desemnat Ambasador cultural și mi-au decernat o diplomă de excelență pentru inițierea acestui proiect. Dacă sunt gata să părăsesc Parisul pentru România? Puneți-mă la încercare: dacă cineva are nevoie de mine într-un proiect care să implice creativitate în relație cu tinerii sau o nouă platformă de jurnalism, am răspunsul gata pregătit J!

Occidentul Românesc: Cum sunt percepuți românii în Franța?

Cristina Hermeziu: Pentru că e o întrebare care mi se pune destul de des, am să vă răspund cu un fragment dintr-un articol pe această temă pe care l-am publicat în Adevărul în 2013, dar care rămâne valabil, pentru că e vorba acolo și de un fel de profesiune de credință, asumată total.

Pe fruntea mea nu scrie român. Accentul, da, mă trădează. Se-ntâmplă că în Franţa, unde m-am stabilit de câţiva ani, văd sprâncene ridicate, neîncredere, uneori dispreţ. Pe gratis. Sau mai precis în contul românilor hoţi, românilor ţigani fără de lege (fiindcă sunt şi ţigani de care mi-e drag, cu acordeonul bandajat şi o muzică divină, în metrouri), în contul corupţilor de care se aude până în occident, în contul vendetelor politicianiste despre care ajung să scrie ziarele lumii, sunt băgată în aceeaşi oală, ca o fatalitate, una rea. Şi-atunci ştiţi ce fac? Le spun, da, fraţilor (francezi), sunt româncă, adică nimic altceva decât „o pată de sânge care vorbeşte”, „zi de zi mă târăsc pe o bucată de spaţiu, la marginea Universului, în mijlocul unei infinităţi de cuvinte nepronunţate,” iar „sub ţeastă creierul mi-e un manuscris boţit”. Mi se uită în lumina ochilor, li se luminează privirea, îşi scot pălăria şi zic pe limba lor generoasă: „Chapeau !” Şi-atunci le dau să citească până la capăt cei din care am citat mai sus, pe numele lor Nichita Stănescu, Cioran, Mircea Cărtărescu. Ei – Nichita Stănescu, Cioran, Mircea Cărtărescu – sunt cei care mă poartă cu fruntea sus, în Franţa sau oriunde m-aş afla în lume. Ei sunt paşaportul meu, atunci când nu mai ajunge doar faptul că sunt un român onest plecat dintre ai lui. Ei, şi alţii ca ei, Gabriela Adameşteanu, Radu Aldulescu, Ana Blandiana, ei – Norman Manea, Ileana Mălăncioiu, Marta Petreu, ei – Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Florina Ilis, ei – Ion Mureşan, Emil Brumaru, Dan Sociu, şi alţi câţiva, sunt aşii mei din mânecă, prin care câştig de fiecare dată. Citindu-i, lumea largă poate cădea pe gânduri, clipă de graţie în care nici nu mai contează că eşti român sau altceva…

Occidentul Românesc: Emigrarea din România începe să semene cu un exod, conform celor mai recente statistici. Cum vezi acest fenomen, ce consecințe va avea asupra societății românești?

Cristina Hermeziu: Fenomenul plecărilor din România m-a preocupat atât de mult, încât de aici din Franța am coordonat o carte cu această temă. După 1989 tinerii din România au plecat masiv. Cum, de ce, în ce condiții și cu ce preț? În decursul unui an de zile simbolic, 2009 – 20 de ani de la revoluție! – am întâlnit români, le-am ascultat poveștile și am schimbat pe internet 500 de mesaje pe această temă. M-a interesat ce rămânea din identitatea de român, la 20 de ani de la revoluţie şi la mii de kilometri depărtare de ţară; ce rămânea din revoluție, după 20 de ani, pentru românii care au ales să fie cetăţeni ai lumii, îndepărtându-se de casă? Ce faţă arăta lumii România, în oglinda (re)sentimentelor celor expatriaţi? Subiective, particulare, problematizante, poveştile exilaţilor, scoase din anonimat, au devenit exemplare. Cele 30 de mărturii despre plecare și experiența de a trăi în două lumi, pe care le-am publicat în volumul Revoluția din depărtare (Curtea Veche, colecția Actual), constituie un eșantion viu din această arhivă virtuală, greu de cuantificat, a exodului românesc pe ușa deschisă de revoluție. Complexul de a fi în două lumi și complexul de a nu mai fi cu totul român generează alte mentalități, creează alte identități. Unii și-au câștigat libertatea de a fi apatrid, alții constată cu surprindere că și-au păstrat amândouă patriile, modificate, cea de adopție și cea de origine, într-un alt spațiu identitar, dificil de locuit și de definit zi de zi. Plecații nu se sfiesc să pună un diagnostic societății românești lăsată în spate și o fac de pe poziții exigente, nu neapărat arogante, ale unor expatriați care s-au obișnuit cu standardele unei alte societăți. De cele mai multe ori fugim din propria țară până la capătul lumii pentru a o iubi mai bine. La apariție, cartea a stârnit foarte multe comentarii în mediul online, resentimente și poziționări radicale, ceea ce m-a făcut să cred că tema a pus degetul pe rană. Iar rana e încă deschisă.

Occidentul Românesc: Dacă ai avea posibilitateade a schimba trei lucruri la România, care ar fi acestea și de ce?

Cristina Hermeziu: Trei utopii fezabile, deci! Să vedem: 1. În lipsa autostrăzilor, aș obliga primăriile să facă măcar trotuare în localitățile prin care ești nevoit să treci cu mașina când străbați România de la un punct cardinal la altul: să mergi pe marginea drumului până la biserică sau magazin, să treci strada de la o casă la alta e, în satele bunicilor noștri, un infern. 2. Aș mai umbla puțin la discursul public despre femei și la modul cum se văd femeile pe ele însele: deși s-au schimbat cu mult lucrurile, femeia e încă un „obiect sexual”, e încă o „proprietate” a cuiva, cu un rol pre-destinat în societate; 3. Aș închide câteva televiziuni toxice, instrumente de propagare a urii și aș înființa o televiziune cu profil inedit, în care moderatorii, analiștii politici și de societate, producătorii emisiunilor să fie exclusiv copii și tineri. Tinerii aceia excepționali, mulți vorbitori de limbi străine, viitori IT-iști de geniu și creatori de start-up-uri care se pregătesc cu toții să plece din România: ei să fie cei care îi invită pe politicieni la o dare de seamă zilnică, la o privire copilărească și bărbătească, ochi în ochi.

A consemnat: Camelia Jula

Fotografii: arhiva personală Cristina Hermeziu

Citește și