Despre „ziariști” cu inițiative parfumate a vanitate ieftină
Acest text este un pamflet jurnalistic. El exprimă punctul de vedere și stilul literar al autorului, într-un registru satiric și ironic, fără intenția de a leza persoane sau instituții, ci de a reflecta, în cheie critică, realități ale spațiului public românesc. Pamfletul este o formă consacrată de opinie protejată de libertatea de expresie.
În decorul însorit al unei Europe care adună români din toate colțurile, au început să răsară publicații de hârtie și vanitate. Nu ziare. Nu reviste. Mai degrabă exerciții de ambalaj cu sloganuri lungi și conținut scurt, cu mize declarate „culturale” și efecte adesea… decorative. Se numesc, pompos și cu iz de piesă de păpușoi recitate la serbarea clasei a III-a. Epopee tipărită în patru fonturi diferite și cu semnături care par extrase din comentariile de la meteo.
Cu iz de „misiune națională”, cu titluri greoaie și cuvinte mari, se prezintă ca bastioane ale valorilor românești, dar sună, la o lectură atentă, a ecou de ziar ieftin.
La timonă, personaje pitorești. Genul de condei care semnează mai des decât citește și care confundă jurnalismul cu exercițiile de dictare de pe vremea școlii comuniste. În jurul lor gravitează o cohortă de condeie de ocazie, poeți de statusuri, cronicari de mese festive și eseiști de duminică, toți cu o pasiune comună: scriu mult, greșit și cu un sentiment acut de importanță națională.
Acești „autori”, mai degrabă colecționari de adjective decât jurnaliști, și-au propus să unească diaspora. Cu majusculă. În articole cu fraze întortocheate și idei subțiri, însoțite de fotografii decupate strâmb și de grafici care amintesc de proiectele PowerPoint din 2003, aceștia scandează, din fiecare paragraf, un patriotism de circumstanță. Retorica? Grandioasă. Obiectivul? „Promovarea valorilor românești din străinătate”. Rezultatul? Un festival de clișee și fraze găunoase, care se revarsă lunar peste diaspora ca o ploaie de vară: mult zgomot, zero recoltă.
Interesant e că aceste eforturi stilistice, care oscilează între patetism și penibil, nu se pierd în anonimat. Din contră. Se bucură de aplauze din zone bine conectate, de sprijin financiar public, de recunoaștere facilă. Nu pentru valoare, ci pentru aliniere. Nu pentru conținut, ci pentru context. Uneori, condeiul cel mai obedient primește și panglica culturală. Că așa e când criteriile se dizolvă în criterii de partid.
Din păcate, aceleași publicații „cu misiune” se simt și amenințate. De ce? Pentru că acolo unde există muncă reală, educație, coerență și responsabilitate, impostura nu mai are spațiu de manevră. Așa se nasc tentativele de sabotaj. Nu prin confruntare deschisă, ci prin imitare maladivă: copiere de formate, rubrici, titluri, campanii. O pastișă culturală care încearcă să semene, dar nu reușește decât să evidențieze diferența.
În aceste publicații se adună figuri care n-au fost niciodată validate de vreun for real. Poeți de buzunar, prozatori de comentarii online, „intelectuali” de cafenea care confundă diacriticele cu înțelepciunea. Iar lângă ei, cei care îi promovează cu o insistență suspectă: „lideri locali”, „coordonatori de asociații” și „vizionari” care n-au publicat nici măcar un CV coerent.
Cel mai trist însă nu e că există astfel de publicații. Ci că ele îndrăznesc, din culise, să critice sau să saboteze efortul real al celor care, de ani de zile, construiesc cu demnitate și seriozitate imaginea românilor din străinătate.
Și ce fac aceste pseudo publicații? Publică. Orice. De la „poeme” cu rimă obligată, la eseuri despre daci care beau ceai de mentă. Apoi cheamă la „unitate românească” în timp ce, pe la spate, denigrează tot ce nu pot înțelege. În special ceea ce e construit cu trudă, profesionalism și etică.
Ținta lor favorită? Evident: publicațiile cu vechime dedicate comunității românești din afara granițelor României, ziare cu demnitate, mult profesionalism și onoare. Pentru că acolo e prea mult bun-simț, prea multă școală, prea multă muncă. Iar unde sunt valori reale, nu încape impostura.
Dar să nu-i judecăm prea aspru. E greu să stai în umbra unui proiect autentic și să n-ai altă opțiune decât să inventezi umbre. Să copiezi formatul, stilul, tonul, titlurile, și tot să nu-ți iasă decât o caricatură cu titluri împiedicate și rubrici scrise cu caps lock.
Mic tratat de recunoaștere:
- Folosesc cuvinte mari („cultură”, „unitate”, „diaspora”, „frați români”) dar greșesc prepozițiile;
- Se înconjoară de „scriitori” care n-au fost publicați nici măcar în revista școlii generale;
- Nu înțeleg presa, dar iubesc poza de pe copertă;
- Nu au verticalitate, dar au contacte. Politice. Și buzunare largi.
Și în timp ce aceste structuri mimate își croiesc drum prin fonduri și relații, există oameni care muncesc. Care nu se încolonează politic, dar au demnitate. Care nu cer aplauze, dar primesc încredere. Care nu au nevoie de titluri mari, ci de rezultate clare.
Noi? Continuăm.
Pentru că jurnalismul nu e spectacol, ci serviciu public. Pentru că nu afișul definește valoarea, ci conținutul. Pentru că adevărata cultură nu țipă, ci luminează. Pentru că jurnalismul nu se face la kilogram, ci cu coloană vertebrală. Pentru că prestigiul nu se tipărește, ci se câștigă. Pentru că adevărata cultură nu se proclamă, ci se trăiește. Pentru că, oricât de tare ar flutura un condei, ceea ce rămâne nu e gestul, ci rândul scris cu sens. Pentru că valoarea nu are nevoie de aprobare de la personaje trase la indigo. Pentru că prestigiul se construiește, nu se imprimă. Pentru că adevărata cultură are criterii, nu like-uri.
Și pentru că, într-o lume în care „ștaiful” a ajuns să încapă în titluri cu majuscule și greșeli, noi rămânem fideli lucrului bine făcut în tăcere, cu respect și fără sprijin de conjunctură. Și pentru că, în diaspora, e loc pentru toți, dar mai ales pentru cei care respectă cuvântul și nu-l exploatează. Așa că, frați din diaspora, păstrează-vă poezia și politizarea. Noi o să păstrăm jurnalismul și demnitatea.
Autor: Ciprian Pădure (Anglia) – Redactor la Occidentul Românesc
Nota Redacției: Textul de mai sus este un pamflet. O formă literară ascuțită, dar legitimă, care îmbracă ironia în haine de gală și adresează întrebări incomode cu zâmbetul pe buze. Nu este o anchetă, nici o biografie, ci o reacție culturală și civică la un fenomen recurent. Orice asemănare cu realitatea este intenționată, dar tratată în registru satiric.