Vavila Popovici: Plânsul bătrânilor

Mi-e teamă
A început să-mi fie teamă de bătrânețe
mai mult ca de moarte!
Mi-e teamă de foame, de frig,
de lipsa de dragoste.
Mi-e teamă că ne vor sui în copaci
și vom cădea răniți
de crengile lor neprimitoare.
Mai mult ca de moarte
mi-e teamă de bătrânețea
cerută Domnului cândva.
Mai mult ca de moarte
mi-e teamă de bătrânețea mea!

(Volumul Poemele iubirii-2011)

Plânsul bătrânilor 
 „Voi, cei simpli, învăţaţi cuminţenia
şi voi, cei nebuni, înţelepţiţi-vă!”
                       – Pildele lui Solomon

 Bătrânii află și simt sensul vieții
mult mai clar, mult mai devreme.
De aceea, uneori se-ncruntă, se adună în sine,
să nu se piardă-n afară,
în lucruri, cuvinte sau gânduri de prisos.
Plâng și se bucură bătrânii,
cu lacrimi secătuite, noaptea, în singurătate,
doar cu Dumnezeul lor în gând,
scurtimea vieții, dar și sensul ei, aflând.
Copiii nu le – înțeleg gândul, tristețea,
străinii nu le pot înțelege durerea,
absenții nu pot vedea lacrimile,
surzii nu pot auzi
cum le bate singurătatea zilnic, la ușă.
Despre frigul din sufletul lor,
nimeni nu-ntreabă, nimeni nu știe!
Și-n timp ce-n jurul lor
adie vântul tristeții, al singurătății,
bieții bătrâni,
cu trupuri fragile plecate-n  rugăciune,
află și simt sensul vieții,
se bucură și plâng cu lacrimi uscate…
Amurgul cuminte la ușă-i așteaptă,
lăsându-i să-și verse lacrimile toate.
Înțelepțiți, cu fețe cuminți ca sfinții din icoane,
bătrânii nu se mai întreabă,
ce-i dincolo de-a vieții obloane.
(Volumul El și iubirea – 2013)