Valentin Burada: După Afganistan ce urmează pentru noi?!

La sfârșitul lunii august 2021, Statele Unite erau nevoite sa abandoneze în pripă, rușinos chiar, Afganistan, la aproape 20 de ani de la atentatele din septembrie 2001.

În spațiul românesc s-a comentat despre eveniment, uneori aplaudând pe partitura rusească anti-americană, alteori din perspectiva meciului taberelor pro-Biden sau pro-Trump, vina pentru dezastru fiind atribuită după caz, fie unuia, fie celuilalt. Unii îl acuză pe Donald Trump că a cedat prea mult (eliberarea a 5.000 de prizonieri talibani a contribuit cu siguranță la viteza cu care au cucerit mai apoi provincie după provincie) în graba de a bifa retragerea trupelor, promisiune electorală. Alții uită că Donald Trump a fost chiar dispus să îi legitimeze pe talibani invitându-i la negocieri în SUA.

Și unii și alții sunt în general de acord că retragerea trebuia să se întâmple, că „războiul cel lung” s-a clădit pe o iluzie (respectiv minciună) și că s-au cheltuit prea mulți bani (americanilor în general, ca și lui Donald Trump, nu le place să piardă bani). Se estimează că s-au cheltuit peste 2 trilioane și jumătate de dolari (se estima la un moment că se cheltuiau 300 milioane de dolari pe zi). Spre deosebire de războaiele din Coreea și Vietnam, care au fost finanțate prin creșterea impozitelor, cel din Afganistan a fost purtat pe datorie (pe caiet). Unii cârcotași ar zice că a fost plătit de China (căreia SUA îi datorează peste 1 trilion de dolari)…

Pe de altă parte, cea mai mare parte din banii investiți de SUA în Afganistan s-au întors într-un fel sau altul în buzunarele americanilor (contractorii privați, abonați la contracte generoase și mioape cu statul, care au livrat totul: de la drone până la hârtie igienică), principalul beneficiar fiind industria de apărare. A fost dacă vreți, un echivalent al PNRR-ului mult dezbătut zilele astea pe Dâmbovița: cu acest munte de bani baronii politici americani din circumscripțiile electorale unde funcționează fabrici de armament, au fost fericiți să salveze și să creeze noi locuri de muncă, primind în schimb voturi de la alegătorii lor, donații și viitoare joburi bine plătite de la lobby-ul îmbogățiților din contracte de apărare cu statul în Afganistan (și in Irak).

În România însă se mai criticase și parada triumfală organizată cu ocazia revenirii trupelor române acasă, la sfârșitul lunii iulie și s-a pus în discuție logica sacrificiilor noastre de sânge în „cimitirul imperiilor”. Deocamdată reamintim că misiunea a fost sub comanda NATO, o organizație de apărare colectivă în care, cu oarecare noroc (dar și cu acest tip de sacrificii), am reușit să intrăm și noi. Păstrăm dezbaterea privind utilitatea NATO pentru ziua în care, poate, Rusia se va gândi să ne trimită și nouă niște omuleți verzi. Deocamdată, uitându-ne la vecinii noștri dinspre est – Republica Moldova, Ucraina, Georgia sau Armenia – pare că această poziționare în tabăra occidentală a fost o întâmplare providențială.

Dincolo de cele 5 minute de celebritate de la spartul târgului, Afganistan nu a reprezentat niciodată o temă interesantă pe agenda publică românească, în ciuda faptului că peste 32.000 de militari români au participat la misiunea din Afganistan, începând din 2002, 27 dintre ei pierzându-și viața, 200 fiind răniți și un număr necunoscut suferind probabil de sindromul stres post-traumatic, cu un impact sever asupra familiilor lor.

„Existența stresului post-traumatic în Armata Română a fost recunoscută de oficialii MApN abia anul trecut când s-a comunicat că 19 militari români suferă de acest sindrom. Numărul acestora este în realitate mult mai mare dacă avem în vedere că, în timp, peste 40.000 de militari români au luptat peste granițe, iar conform datelor oficiale ale Pentagonului, în funcție de conflict, un procent între 12 şi 20 la sută din soldați sunt atinși de acest sindrom.” (Adevărul, 4 noiembrie 2019)

De altfel, cei 27 nu sunt primii români care au murit în Afganistan. La războiul din Afganistan din anii 1979-1989, de partea sovietică au participat circa 12.500 de cetățeni moldoveni, dintre care peste 300 au fost uciși – o cifră importantă raportată la demografia Republicii Moldova. Acel război reprezintă și acum o traumă în memoria colectivă din Republica Moldova, sentiment necunoscut la noi, dar împărtășit cu celelalte state foste membre ale Uniunii Sovietice.

Dar ce consecințe are retragerea SUA din Afganistan pentru România?

Nu ne vom referi la implicațiile de politică externă, la adâncirea deficitului de încredere între statele europene și SUA, la aparenta șubrezire a garanțiilor de securitate trans-atlantică, cu impact important asupra României, țară aflată la periferia Uniunii Europene și a blocului occidental. În schimb există cel puțin două consecințe probabile cu un impact direct asupra vieții românilor.

1. Problema refugiaților

Așa cum vom discuta mai departe, probabil Afganistan nu va redeveni foarte curând un exportator de terorism (poate doar în măsura în care îndeplinesc dorința Pakistanului de a-și canaliza excesul de agresivitate și de recruți către inamicul său istoric, India). În schimb, Afganistan este (era deja) exportator de refugiați. Tendința migratorie s-a accentuat dramatic în contextul preluării puterii de către talibani. Deja o mare parte a elitelor urbane au plecat sau își pregătesc bagajele (emigrație politică). În zonele sărace preluarea puterii de către talibani a însemnat revenirea la o stare de siguranță și pace, pe de o parte; pe de altă parte însă dificultățile economice riscă să se agraveze, ceea ce ar putea determina alți afgani să își părăsească țara (emigrație economică).

România era deja o țară de tranzit pentru refugiații afgani. De exemplu în 2020, din totalul cererilor de azil depuse (6.138)  cele mai multe au venit din partea refugiaților din Afganistan (2.384), (urmați de cei din Siria (1459) și Irak (416)). Mai mult decât atât, se pare că retragerea SUA din Afganistan a determinat Ungaria și Croația să își înăsprească supravegherea la frontiere. Acest fapt a determinat ca traseul refugiaților – inițial pornind din Turcia, trecând prin Grecia, Macedonia de Nord, Serbia, Ungaria și sfârșind in Croația – să devieze prin România. (De reamintit că Turcia, și mai nou Belarus, exercită un șantaj asupra UE permițând uneori refugiaților să circule liber spre vest).

Prin urmare, este de așteptat ca numărul refugiaților afgani ajunși în România să crească substanțial. În ciuda poncifului potrivit căruia românii sunt un popor primitor, opinia publică în majoritate respinge refugiații, mai ales pe cei musulmani. Vuvuzelele naționaliste din mass-media și pe Facebook amplifică temerile populare privind invazia „islamică” în ciuda faptului că în o majoritate covârșitoare acești refugiați nu doresc să rămână în România. Este rușinos că nici chiar refugiații din zone de război nu ar alege să rămână la noi, dar nu este surprinzător.

Milioanele de români care au plecat din țară în ultimii ani sunt de acord cu această viziune pesimistă asupra posibilităților de dezvoltare personală pe care le oferă glia strămoșească. O parte dintre cei care se opun vehement „invaziei islamiste” împărtășesc în mod paradoxal viziunea talibanilor asupra rolului religiei în societate, (lipsa de) drepturi pentru femei și minorități, valorile occidentale în general. Toată această isterie privind refugiații, nu are în spate bineînțeles nicio politică serioasă de tratare a fenomenului – se pare că România depopulată nu are nevoie de forță de muncă (ieftină). Această agitație va fi în schimb speculată de mașinăria de propagandă putinistă pentru a crește antipatia față de Uniunea Europeană și pentru a mobiliza la vot alegători speriați sau furioși. Iar aceștia vor vota din nou vorbe goale, tăindu-și craca de sub picioare.

2. Problema terorismului

Să ne reamintim: de la începutul participării României la misiunea din Afganistan au fost uciși 27 de militari români. Pe de altă parte, din 9 septembrie 2001 până în prezent, un număr aproape egal de cetățeni români și-au pierdut viața în atentate teroriste, în afara granițelor țării. 25 de conaționali au fost uciși astfel – 4 chiar în atacul asupra World Trade Center din SUA din septembrie 2001, 16 în Spania în martie 2004, unul în Afganistan în aprilie 2011, 2 la Paris în noiembrie 2015, unul la Nisa, tot în Franța, în iulie 2014; o româncă a pierit în atentatul din Londra din martie 2017. Mulți alții au fost răniți. Care este firul ce îi conectează pe toți aceștia? Marea majoritatea erau români din diaspora, plecați din țară pentru a-și croi o viață mai bună.

Riscurile unor atacuri în România au fost și rămân reduse. Pe de o parte se pare că deși eșuează constant în a stopa contrabanda transfrontalieră, instituțiile de securitate din România sunt destul de abile în lupta anti-teroristă. Pe de altă parte, teroriștii urmăresc să își maximizeze impactul cu resursele limitate și prețioase pe care le au. Prin urmare, vizează țări europene mai importante mediatic. La urma urmei toată lumea știe unde este Paris sau Londra, dar puțini pot face diferența între București și Budapesta (pe care chiar și teroriștii le-ar putea confunda…). În schimb, riscurile pentru românii din statele occidentale vor crește probabil în lunile următoare.

Din păcate, în Occident este de așteptat ca perioada de acalmie de după prăbușirea Statului Islamic în Siria și Irak să fie în curând înlocuită de noi evenimente sângeroase organizate sau tutelate de diverse organizații teroriste. Va redeveni Afganistanul un sanctuar și o bază de pregătire și de acțiune pentru organizațiile teroriste mai periculoase, precum Al-Qaeda sau Statul Islamic (SI)? Există puține certitudini în acest moment în ceea ce privește Al-Qaeda. În schimb, cu Statul Islamic, (mai precis cu versiunea sa regională – Statul Islamic Provincia Khorasan (ISKP)) talibanii nu sunt în relații deloc cordiale, fiind inamici încă de dinaintea retragerii americanilor. Cel mai probabil talibanii nu vor permite ISKP să prindă rădăcini în Afganistan după ce s-au chinuit atât de mult să repună stăpânire pe țară. În mod paradoxal, SUA și talibanii s-au pus deja de acord să coopereze pentru a lovi SI, mai ales în urma atentatului din august de la aeroportul din Kabul.

Prin urmare este puțin probabil ca Afganistan să redevină prea curând placa turnantă a terorismului internațional. Deocamdată par mai degrabă interesați să își consolideze poziția, inclusiv prin obținerea recunoașterii pe plan internațional. Pakistan, dar și China și Rusia, vor rămâne principalii parteneri internaționali ai talibanilor. Din momentul în care SUA au părăsit Afganistan, toate aceste state sunt interesate în primul rând să obțină o cât mai bună stabilitate în regiune. Nu sunt în mod particular interesați ca Afganistan să exporte terorism și refugiați (cel puțin nu înspre granițele lor). Există și interese economice – celebrele resurse naturale ale Afganistanului pe care acum le vizează China. Dar și alte state, precum Turcia, Qatar sau Pakistan sunt interesate să participe la reconstrucția Afganistanului în schimbul unor contracte economice avantajoase. Toate acestea, și în contextul pacificării interne, deocamdată complete, creează premisele unei atitudini precaute a talibanilor, orientate spre consolidare internă.

Așa cum am văzut, spre deosebire de Al Qaeda, Statul Islamic (SI) nu pare a avea niciun viitor în Afganistan (cel puțin dacă nu se produc sciziuni interne semnificative între talibani), la fel cum deocamdată în Siria și în Irak pare că nu se vor putea reorganiza la fel cum au reușit în trecut. Prin urmare, singura lor „piață” rămâne cea occidentală. Victoria talibanilor reprezintă un model și un punct de cotitură pentru jihadiști după demoralizarea provocată de distrugerea SI în Siria și Irak.

Grupările jihadiste sunt în competiție între ele pentru a atrage adepți și surse de finanțare (mai ales acum când baza lor economică din Siria și Irak a dispărut). În absența teritoriilor fizice ale califatului pierdut, singura variantă de a câștiga în fața „competiției” rămâne spațiul virtual. E probabil ca răspunsul SI la victoria talibanilor în Afganistan (pe care deja au încercat să o minimizeze luând-o în derizoriu) să fie lovituri de imagine prin care să își demonstreze vitalitatea și să transmită adepților săi că rămâne cea mai relevantă organizație îndreptată împotriva occidentului creștin (spre deosebire de talibani care s-au înțeles cu „marele Satan”, SUA).

Prin urmare este de așteptat să asistăm la noi atentate teroriste, de această dată în statele occidentale. Acest scenariu are loc într-un context global în care alianța occidentală scârțâie din toate încheieturile, după tsunami-ul provocat de politica externă unilateralistă a lui Donald Trump, continuată se pare, în ciuda declarațiilor optimiste de la început de mandat, chiar de Joseph Biden. (Dincolo de lipsa de coordonare cu aliații în retragerea din Afganistan, un semnal mai recent este lansarea noii alianțe strategice între  SUA, Marea Britanie și Australia (AUKUS), care a provocat consternarea și indignarea capitalelor europene – mai ales a Franței). Rămâne de văzut în ce măsură cooperarea anti-teroristă a serviciilor de securitate occidentale va funcționa în acest nou context.

În același timp, pe măsură ce restricțiile introduse în contextul pandemiei se vor relaxa și societățile occidentale vor reveni la un mod de viață asemănător celui anterior, oportunitățile pentru teroriști se vor reface în aceeași măsură. Restrângerile privind circulația (atât internațională cât și locală) pentru limitarea răspândirii virusului au afectat cu siguranță și mobilitatea teroriștilor. Relaxarea acestor restrângeri atât de necesară de altfel, va înlesni și capacitatea teroriștilor de mișcare și de organizare. La fel cum au încercat să speculeze valul de xenofobie creat de refugiații din Siria, la fel e de așteptat să urmărească să stârnească suspiciune și ură față de cei din Afganistan și să alimenteze astfel cercul vicios care le oferă rațiunea de a fi și care le permite să recruteze adepți și resurse în lumea islamică. Românii din diaspora europeană se vor afla implicit din nou în prima linie a frontului.

Autor: Valentin Burada

Foto: bbc.com

Valentin Burada a absolvit cursurile de Master în Relații Internaționale și Studii Europene ale Facultății de Științe Politice, Universitatea din București. În perioada 2008 – 2017 a fost director de programe în cadrul Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile din București, fondator și vice-președinte al FOND –  Federația Organizațiilor Non-guvernamentale pentru Dezvoltare din România (2009 – 2013). Expert în societate civilă și politici de cooperare internațională pentru dezvoltare, a fost unul dintre inițiatorii Forumului Organizațiilor Non-guvernamentale din regiunea Mării Negre.