Sfaturi juridice pentru cititori

1. Desfacerea căsătoriei prin divorţ este un mijloc juridic prin care se pune capăt existenţei căsătoriei pe cale judecătorească, la cererea unuia dintre soţi, atunci când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Potrivit dispoziţiilor în vigoare, există două forme de desfacere a căsătoriei prin divorţ şi anume:

. divorţul amiabil, prin consimţământ mutual

. divorţul din motive temeinice, atunci când raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Divorţul prin acord
În baza noii Legi 202/2010, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.
Cererea de divorţ se depune de soţi împreună sau prin împuternicire specială.
În acest caz, instanţa nu va stabili niciun fel de culpă a vreunuia dintre soţi la desfacerea căsătoriei.

Divorţul din motive temeinice
Pentru pronunţarea divorţului din motive temeinice – motive de divorţ, instanţa trebuie să constate, cf. art. 38 alin. 1 C. fam, existenţa a trei elemente:

. existenţa motivelor temeinice

. existenţa raporturilor dintre soţi grav vătămate

. imposibilitatea continuării căsătoriei

Prin urmare, instanţa nu trebuie să constate numai culpa soţilor ci şi că raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Divorţul nu este considerat o sancţiune pentru soţul vinovat, mai mult decât atât, culpa exclusivă a soţului reclamant la divorţ, a fost apreciată în practica judiciară ca neîndestulătoare pentru desfacerea căsătoriei. În timpul divorţului, cei doi soţi hotărăsc dacă acela dintre ei care şi-a schimbat numele de familie, şi-l va păstra şi după divorţ, sau va reveni la numele avut anterior. Există, însă şi motive întemeiate (soţul care şi-a schimbat numele este deja cunoscut cu acest nume într-un domeniu – numele unui cântăreţ, numele unui avocat, numele unui notar), numele se poate păstra chiar în lipsa unui acord între soţi. Avocatul poate furniza asistenţă de specialitate în demersurile privind divorţul, atât prin instanţă cât şi prin procedura administrativă. Avantajele asistenţei asigurate de avocat sunt cele ale unui demers corect făcut, fără complicaţii, care se finalizează în cel mai scurt timp şi cu o evitare inutilă de supra-taxare. Dacă acordul nu poate fi obţinut, este extrem de indicat să fiţi asistat(ă) de un avocat, încredinţarea copiilor precum şi partajarea aducând în timpul procesului o serie de elemente complexe, în condiţiile în care părţile nu se înţeleg.

2. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (credite neachitate, fie imobiliare cu garanţii, fie de consumaţie sau achiziţionare de bunuri mobile).

(8) Trebuie să existe o legătură între litigiile care intră sub incidenţa prezentului regulament şi teritoriul statelor membre unde se aplică. În consecinţă, trebuie să se aplice norme comune privind competenţa, în principiu, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul unuia dintre aceste state membre.

(9) Pârâţii care nu au domiciliul pe teritoriul unui stat membru se supun, în general, normelor de drept intern privind competenţa aplicabilă pe teritoriul statului membru al instanţei sesizate, iar pârăţii care au domiciliul pe teritoriul unui stat membru căruia nu i se adresează prezentul regulament trebuie să rămână, în continuare, supuşi dispoziţiilor Convenţiei de la Bruxelles.

Articolul 1

(1) Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială indiferent de natura instanţei. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

(2) Prezentul regulament nu se aplică pentru:

(a) starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente şi succesiuni;

(b) falimente, concordate sau proceduri similare;

(c) securitate socială;

(d) arbitraj.

RECUNOAŞTERE ŞI EXECUTARE

Articolul 32

În sensul prezentului regulament, „hotărâre” înseamnă o hotărâre pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentinţă, ordonanţă sau mandat de executare, precum şi stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.

Recunoaştere

Articolul 33

(1) O hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.

(2) În cazul unei contestaţii, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoaşterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în secţiunile 2 şi 3 din prezentul capitol, ca hotărârea să fie recunoscută. Recunoaşterea unei hotărâri executorii emisă de către o instanţă străină, trebuie recunoscută, în bază unei proceduri judiciare pe teritoriul statului român, conform normelor de competenţă teritorială.

3. Dobândirea cetăţeniei spaniole

Cetăţenia spaniolă este dobândită dacă sunt îndeplinite toate criteriile stabilite de legea spaniolă.

Cetăţenia poate fi obţinută de:

Străinii majori şi minorii independenţi;

Străinii mai mari de 14 ani, dacă sunt însoţiţi de părinţi sau tutore;

Reprezentanţii legali ai persoanelor incapabile dacă:

. străinul a locuit în Spania legal şi continuu;

. emigrantul dovedeşte un bun comportament civic;

. emigrantul este suficient integrat în societatea spaniolă.

Legislaţia spaniolă cere ca străinul să fi avut reşedinţa în Spania timp de 10 ani.

Termenul poate fi redus în următoarele cazuri:

. 5 ani în cazul refugiaţilor;

. 1 an în cazul:

. străinilor născuţi în Spania;

. străini căsătoriţi cu cetăţeni spanioli;

. soţi văduvi ai spaniolilor;

. străini aflaţi sub tutela spaniolilor cel puţin 2 ani;

. orice persoană născută de părinte spaniol sau bunici spanioli.

Acte necesare:

. certificatul de naştere, tradus şi legalizat;

. permisul de şedere;

. certificatul consular care atestă cetăţenia curentă şi un bun comportament;

. cazier judiciar din ţara de origine;

. cazier judiciar din Spania;

. certificatul înregistrării municipale, inclusiv a membrilor familiei;

. certificat care atestă resurse financiare suficiente;

. certificatul de naştere a soţului şi certificatul de căsătorie;

. certificatul care atestă că soţii locuiesc împreună, dacă străinul este căsătorit cu un cetăţean spaniol.

Instituţii responsabile

Cererea pentru obţinerea cetăţeniei va fi depusă la Registrul Civil al locului de reşedinţă.

Departamentul pentru Cetăţenie din cadrul Ministerului de Justiţie va decide cu privire la acordarea cetăţeniei spaniole.

În Spania nu este admisă cetăţenia dublă.