SEMANA SANTA

În materie de sărbători religioase, nimic nu-i depăşeşte pe spanioli. Fastul neobişnuit al Sărbătorii Paştelui se datorează poate concurenţei latente a musulmanilor, cu care au convieţuit de-a lungul secolelor. Fenomenul Semana Santa fascinează atât de mult încât puhoaie de gură-cască de pe întreaga Planetă iau cu asalt marile oraşe spaniole, ca să contemple Minunea. Sărbătorirea Paştelui e însă o problemă extrem de delicată, aproape intimă. Fiecare popor o interpretează în manieră personală. Nu arareori, simţim o reacţie de respingere involuntară, un fel de rugăminte mută din partea creştinilor, care parcă îşi doresc liniştea pentru a se concentra asupra lor înşişi. Fiecare tinde să se confeseze Divinităţii după “reţete” proprii, mai mult sau mai puţin infailibile. Unii îmbrăţişează Postul, alţii primenirea fizică şi spoveditul, sau ambele, concomitent. Însă nu spaniolii. Andaluzii nu pun mare preţ pe postit.

Parcă mai cu spor decât oricând, se înfruptă în Săptămâna Patimilor cu cantităţi considerabile de dulciuri de patiserie: el roscón de Pascua (un colac cu un ou vopsit, ascuns în el), pestiños (gogoşi prăjite în ulei de măsline, cu miere şi cu suc de lămâie) sau torrijos (felli de pâine albă, prăjită şi îmbibată în vin şi miere). Parcă vrând să contrasteze cu restul lumii, şochează maxima extrovertire cu care obişnuiesc să comemoreze marele eveniment al Învierii. Pe lângă alte adorări, cărora li se dedică înfocaţi, Paştile deţin supremaţia incontestabilă. Suferinţa lui Isus se retrăieşte însutit şi înmiit în public, în fiecare an, atingând punctele culminante în oraşele andaluze. În dumnica dinainte de Paşti („Domingo de Ramos”, de la ramurile de palmier, împletite cu multă fantezie), există în Spania regula nescrisă de a se purta haine sau încălţăminte nouă. În Joia dinainte de Paşti, femeile se îmbracă complet în negru şi îşi prind în păr pieptenele cu creastă înaltă („peine”) de care atârnă vălul dantelat („mantilla”).

Îndeosebi la sate, unde femeile se roagă în fiecare zi la biserică între orele 12 şi 12:30 (fix!), codul vestimentar se respectă cu stricteţe. Săptămâna care precede festivităţile propriu zise este cel puţin la fel de pasionantă ca şi finalul ei. Punctul culminant se atinge în noaptea de joi, înainte de Vinerea Mare, în aşa numita “La Madrugá”, noaptea în care nimeni nu doarme. În jurul orei unu, după cina târzie, se iese pe stradă pentru a întâmpina prima procesiune, cea a Tăcerii. Potrivit unei superstiţii, cine se culcă înainte de întâiul cântat al cocoşilor în această noapte, va fi urmărit de năpastă. Procesiunile de Paşti s-au ţinut in continuu, începând cu secolul al XVI-lea, când Biserica Catolică a decis să joace scenele biblice direct în stradă, ca să fie mai aproape de popor. M-am întrebat şi eu, nu fără mirare, ce anume Doamne iartă-mă poate fi aşa de spectaculos în defilarea cu pas de melc a unui cortegiu sobru de oameni trişti, purtând pe umeri povara unei statui grele ca plumbul? Imaginile vizionate la ştiri nu transmit nimic din fiorul mistic. Nu vom găsi niciun spaniol dispus să ne explice mirajul procesiunilor. Deşi sunt comunicativi din fire, oricând gata să facă o pauză, pentru a povesti verzi şi uscate, guralivi şi puşi pe şotii, în cazul Sfintelor Paşti localnicii se rezumă la practicatul ritualurilor, fără explicaţii. Dar să nu disperăm! Cu prima ocazie, asistând la o procesiune de Paşti, scânteia electrizantă ne va atinge cele mai sensibile corzi, topind până şi firile sceptice. Chiar cei mai neastâmpăraţi copii rămân înmărmuriţi, potoloţi parcă de o nevăzută şi blândă mână divină. Poate fi fixat în cuvinte secretul ? Pare imposibil, dar eu mă încumet măcar să încerc. Primul pas este în biserică. Poate aţi observat, prin nişele laterale sunt dispuse statui în mărime naturală ale sfinţilor locali, ale Fecioarei Maria sau ale lui Isus răstignit pe cruce. Mulţi dintre turiştii care se perindă zilnic prin faţa lor nu realizează că, pe lângă menirea de exponată, fiecare statuie îndeplineşte şi un rol practic. Nu există parohie care să nu aibă măcar odată pe an un pelegrinaj local cu statuia proprie în frunte. Renumită peste tot în lume graţie rolului regesc pe care îl joacă la procesiunea de Paşti este statuia Mântuitorului din Catedrala din Sevilla, protagonistă a unor spectacole itinerante fără egal. Bărbaţii desemnaţi să poarte tronul se pregătesc timp de un an de zile pentru lungul lor marş. Platforme alegorice, numite “pasos” ilustrează etapele parcurse de Isus spre cruce. Purtătorii lor sunt supranumiţi “costaleros”, termen derivat de la bucata de stofă, “costal”, cu care îşi protejează umerii. La origine erau selectaţi din rândurile celor mai puternici meşteşugari locali. Cei 350, aleşi pe sprânceană, chiar au de ce să fie mândri de onoarea acordată, căci marşul e un adevărat calvar. În oraşele mari, cum sunt Sevilla, Córdoba sau Málaga, durează între 13 şi 18 ore, timp în care greutatea, susţinută apoape fără pauze, este de 23 de kilograme pe cap om. Se admit doar evadări scurte, la răstimp de ore. În acest zgârcit răgaz, colegii preiau povara celui scutit. E doar un exemplu de încredere oarbă pe care şi-o acordă în virtutea tainicelor legături frăţeşti, care sudează colectivul în suferinţă. De aici şi denumirea de “Hermandad” dată Ordinului pe care îl compun (din spaniolul „hermano”, frate). Lungimea câte unei platforme este atât de mare încât simpla cotire după un colţ de stradă necesită ghidaj la milimetru şi poate dura o jumătate de oră. Graţie coordonării perfecte dintre purtători, convoiul se mişcă la unison, ca un organism de sine stătător. Cu paşi mărunţi, de o încetineală ritualică, identică bătăilor unei inimi invizibile, statuia se pune în mişcare, prinzând viaţă. Dacă întrebaţi un spaniol care este în opinia sa momentul culminant al Procesiunii, va răspunde fără ezitare că e clipa în care “costaleros”, printr-un efort aproape supraomenesc, înalţă încet platforma cu statuia Fecioarei Maria. Imaginaţi-vă o pădure de braţe paralele, care se întind milimetru cu milimetru, până rămân toate la maxim, cu coatele drepte. Tremurul lor imperceptibil se transmite statuii îmbrăcate în aur iar mulţimea electrizată strigă într-un glas: “¡Que Viva, Viva, Viva la Virgen Maria!” În fruntea procesiunii înaintează distribuiţi pe două rânduri “nazarinenii” desculţi. Îmbrăcaţi în costumele ritualice, glugile şi coifurile înalte îi maschează complet, lăsând spaţiu liber doar pentru ochi. Asemănarea cu uniformele rău famate ale membrilor Ku-Klux-Klanului nord-american este frapantă. Paralela este însă nemeritată. Uniformele catolice sunt de origine mult mai veche. Modelul croielii lor a rămas practic neschimbat de mai bine de cinci sute de ani. Clanul rasist doar s-a inspirat după ele. În urma tronului merg spăşiţi penitenţii, şi ei mascaţi cu glugi trase peste cap, dar fără coifuri ascuţite. Mulţi poartă câte o lumânare mare cât un stat de om, păzindu-i flacăra ca pe ochii din cap. În urma lor rămân şiroaie întregi de ceară topită, prelingându-se încet şi implacabil pe caldarâm, ca o aluzie subtilă la sângele martirilor. Copiii aleargă de la unul la altul cu un glob de ceară, adunând cât mai multe picături, întrecându-se în a compune un bulgăre cât mai mare. „Mingile” de ceară se păstrează în casă de pe un an pe altul. Alţi penitenţi poartă în spate cruci grele şi lanţuri la glezne. Explicaţia “deghizării” lor e simplă: nu-şi divulgă identitatea, din cauza brutalităţii cu care se autoflagelează. Biciuirea, cătuşele fixate strâns şi lanţurile grele sunt forma lor de a se pedepsi pentru păcatele comise. Cei care poate se aşteaptau să asiste la o defilare teatrală artificială, vor înţelege cel târziu cum că aici nu avem de-a face cu actori, ci cu oameni care se torturează pe viu. Nu e jucărie, ci chin sistematic, metodic, autoimpus, care cere disciplină şi convingere. Importantă nu e doar forma, ci şi nuanţa straielor lor. Culorile variază în funcţie de apartenenţa la una sau alta din frăţii. Cincizeci de “hermandades”, numite uneori şi “cofradias” există în oraşul Sevilla, fiecare cu culorile ei, responsabilă pentru un alt convoi, cu statuie şi traseu propriu. Gama variază de la albul imaculat, până la roşul turbat, violet, bordo, verde sau albastru. Doar negrul pare să deţină un rol aparte, strecurându-se răzleţ printre petele multicolore. Penitenţii cerniţi sunt priviţi cu teamă, în tăcere. Sub costumul lor se ascund răufăcători condamnaţi pe viaţă, acei puţini cărora li se permite să iasă din temniţă doar o singură dată, cu această ocazie, în semn de căinţă. Ei sunt adevăraţii eroi negativi. Cortegiul se încheie cu întreaga suflare a oraşului. Să nu uităm că Sevilla numără aproape 900.000 de locuitori, la care se adaugă mulţimea de turişti sosiţi anume pentru a asista la Marea Sărbătoare! Muzica stridentă a instrumentelor de suflat face parte din spectacol. La răstimpuri, mulţimea se opreşte brusc, încremenind într-o linişte perfectă. S-ar putea auzi cum un ac cade. Dintr-un balcon din apropiere izbucneşte ca un fulger un vaiet tânguitor. Săgeata, ţipătul sfâşietor îşi croieşte drum până în măduva spinării,. Nu puţini sunt cei care se trezesc înfioraţi, cu părul măciucă la auzul “saetei” (săgeata), cântate de o singură voce penetrantă, evocând suferinţele Domnului Isus. De departe aduce cu vaietul unui flamenco, punctat pe alocuri de un “ay” dureros. Bocetul se opreşte brusc iar mulţimea îi pecetluieşte finalul printr-un “olé” unanim. Paso îşi continuă drumul, de parcă n-ar fi fost nimic. Singura procesiune care îşi rezervă dreptul de a se desfăşura de la cap la coadă fără acompaniament muzical, într-o tăcere mormântală este renumitul “Paso del Silencio”. Vestit, cu incantaţii inegalabile în ritm de flamenco, este şi “El Paso de los Gitanos”. Temperamentul învolburat specific ţiganilor individualizează procesiunea. Şi, bineînţeles, statuile Fecioarei Maria şi a Domnului Isus Hristos, cu ten tuciuriu. Mai nou, generaţiile tinere, în loc să se bulucească pe la procesiuni, preferă să profite de întâia “punte” de zile libere din an pentru a întreprinde prima ieşire în natură. Asaltate de turişti gălăgioşi însetaţi de soare, destinaţiile turistice de pe litoralul Mediteranei se trezesc parcă dintr-un somn hibernal, pleznind din toate încheieturile, amintindu-ne de cîte un 1 Mai la Marea Neagră. Ziua cu deverul cel mai mare nu e de Crăciun, ca prin alte părţi, ci în Vinerea Paştilor. Semn că Hristos, cu-adevărat a-nviat!

Gabriela Căluţiu-Sonnenberg