„Războiul este unealta finală a politicii”, de Kasandra Kalmann Năsăudean

61

Îndopat cu atâta propagandă de doi bani, „omul nostru de pe stradă” nu are nici o șansă să înțeleagă nici de ce, brusc, lumea se ocupă atât de mult de subiectul „Afganistan”, nici de ce ar trebui cu orice chip să fie fanatic ori pro, sau anti-american într-o problemă care, oricât şi-ar forţa imaginaţia nu pare să îl privească în ceea ce este esenţial pentru viaţa lui de zi cu zi.

Așadar, cititorul nostru merită câteva puncte de sprijin în acest ocean de dezinformare controlată, pentru a putea să îşi facă propriile judecăţi asupra unui subiect care, chiar dacă nu îl atinge imediat, rămâne totuși important pentru guvernare, pentru România şi pentru cetăţenii ei.

Primul lucru care merită menţionat este acela că decizia retragerii totale a forţelor armate americane din Afganistan datează de aproape doi ani şi aparţine Administraţiei Trump. Ceea ce nu înseamnă că blamul pentru ceea ce se întâmplă în aceste zile trebuie transferat automat de la Administraţia Biden la cea a predecesorului său. Înseamnă doar că, atât în planificarea militară cât şi în cea politică a existat un calendar destul de precis al „tranziţiei”. Pe acest calendar negociat de către Administraţia Biden cu reprezentanţi ai forţelor talibane s-a mers, pas cu pas, vorba unui politician, până în ultimele două-trei săptămâni.

Pe măsură ce ghilotina dispariţiei totale a forţelor americane şi NATO s-a apropiat, s-au precipitat două circumstanțe trecute prea ușor cu vederea de „planificatorii” iniţiali ai operaţiunii. Prima a fost topirea iluziei că un regim pro-occidental poate rămâne în funcţie la Kabul şi asigură o rezistenţă serioasă în faţa asaltului trupelor talibane după ce forţele militare occidentale nu vor mai fi pe teren.

Această iluzie a fost hrănită cu bună ştiinţă atât de către militarii cât şi de politicienii occidentali, care au vrut să se asigure că dacă procesul va deraia atunci vina va cădea în cea mai mare parte, dacă nu în totalitate, pe autorităţile regimului Ghani.

De aceea, spre deosebire de Vietnam, unde SUA au evacuat mai bine de 180.000 de civili înainte de încheierea prezenţei militare pe teren, în Afganistan, abia dacă au fost evacuaţi câteva mii. Al doilea element a fost forţa efectului de „sucţiune” rezultat din prăbuşirea de la o zi la alta a guvernării Ghani şi părăsirea teritoriului ţării de către însuşi preşedintele în funcţiune. Acest efect, mai mult decât precipitarea sau graba talibanilor de a se încorona cu victoria „eliberării”, este responsabil pentru viteza cu care forţele talibane au luat sub control ţara, regiune cu regiune şi, în ultimă instanță au pătruns în capitala Kabul fără nici o rezistenţă.

Al doilea lucru esenţial de ştiut este acela că „seminţele” roadelor amare culese astăzi în Afganistan nu au fost puse în pământ nici de administraţia Biden, nici de cea a lui Trump, ci hăt, tocmai de Administraţia Bush jr. şi de Congresul SUA dominat la acea vreme de republicani, la fel de autoritar cum este astăzi dominat de democraţi.

Deschiderea frontului din Afganistan în numele „războiului total împotriva terorismului” proclamat de Administraţia Bush, a părut atunci un pandant firesc, geo-politic şi militar al operaţiunilor din Irak, menite, cel puţin declarativ, să elimine atât capii Al Qaeda, cât şi bazele lor de sprijin din ţările cheie ale regiunii. Şi aici, ajungem la miezul chestiunii, al cuvântului „război”.

Politicienilor le place să se joace cu cuvintele. Din joaca asta îşi trag cel mai adesea voturile şi foloasele. În cele mai multe cazuri ei sunt tentaţi, mai ales atunci când sunt confruntaţi cu consecinţe ale „discursului” lor politic, să spună că ele, cuvintele, nu au cine ştie ce greutate, în orice caz nu e nici necesar, nici neapărat să fie luate mereu în serios. Există însă cuvinte necruţătoare cu impact devastator asupra realităţii. Unul dintre acestea este cuvântul „război”.

Omul care a făcut cea mai articulată şi convingătoare argumentaţie a acestui fapt este un anume Carl von Clausewitz. Scrierile sale despre război şi proiectele sale de modernizare a structurilor militare, deşi poartă pecetea secolului al XVIII-lea, sunt şi astăzi parte integrantă din organizarea şi acţiunile armatelor celor mai multe dintre statele lumii. Trei lucruri esenţiale îi datorăm acestui „părinte fondator” al gândirii strategice şi militare moderne, în materie de înţelegere a războiului.

Unu: războiul nu înseamnă o sumă de operaţiuni militare şi nici reciproc, o sumă de operaţiuni militare nu constituie un război. „Războiul este, deci, un act de forţă/violenţă menit să îl constrângă pe inamic să împlinească voinţa noastră”.

Doi: războiul se defineşte şi se realizează pe axa Scop-Obiective-Mijloace. „Scopul” războiului este definit politic. Pentru a-l realiza, trebuie să alegem/definim „Obiective” relevante care, odată atinse, dau efectul militar şi politic însumat necesar pentru victorie, (acesta este rostul strategiei). În sfârșit, este necesar să alegem mijloacele adecvate/eficiente pentru realizarea obiectivelor (acesta este rostul tacticii).

Trei: războiul este un mijloc extrem de acţiune al statului pus la lucru doar atunci când în joc este însăşi existenţa/supravieţuirea statului respectiv. De aceea, spune Carl von Clausewitz, moral, „războiul nu poate începe decât în apărare, urmare a atacului armat al inamicului asupra noastră, în încercarea de a ne constrânge să ne supunem voinţei sale”.

Deciziile politice şi militare luate de Statele Unite şi urmate fără crâcnire de aliaţii NATO în legătură cu Afganistanul au neglijat grav, sau au încălcat toate aceste principii fundamentale. La nivel politic şi de propagandă, „războiul împotriva terorismului” poate că sună bine. Din punct de vedere al definirii cu sens şi cu sorţi de izbândă a unui război, acesta nu poate fi un scop, pentru simplul motiv că nu indentifică inamicul pe care urmează să îl constrângem să ne împlinească voinţa prin utilizarea violenţei armate. După cum nici voinţa celor care au declarat acest pseudo-război nu a fost vreodată precizată.

Cum să alegi obiectivele potrivite, strategia câștigătoare, când ţelul este mai degrabă un fel de Fata Morgana?! Militarii au făcut ceea ce au crezut de cuviință. Au planificat şi pus în practică tot felul de operaţiuni şi activităţi, au dislocat baze şi trupe pe teren, au luat măsuri de securizare a unor obiective, au bombardat şi atacat diferite locaţii şi formaţiuni de luptă ale forţelor talibane, dar esențialmente au bâjbâit în întuneric printre tot felul de obiective, care chiar dacă au fost atinse nu au însumat niciodată consecinţele militare necesare unei „victorii” în sens definitiv, ireversibil; (singurul de altfel care are sens din punct de vedere militar. Restul sunt câștiguri sau pierderi, strategice, operative sau tactice, prin esenţa lor reversibile). Cât privește dimensiunea tactică, aici am avut un lung proces de învăţare prin „încercări şi erori”, ceea ce a dus la pierderi mult prea mari faţă de efectul militar însumat.

Oricât ar părea unora de ciudat, când politicienilor le este îngăduit să se joace cu cuvintele grele de consecinţe, cum este „război”, cineva ajunge în cele din urmă să se ardă. Din păcate, unii se joacă şi alţii se ard, îşi ruinează viaţa sau mor pur şi simplu înainte de vreme în condiţii dramatice şi, dintr-un anume punct de vedere, absurd. Pentru partea aceasta cu absurdul se poate (re)vedea cu mare folos, textul lui Fernando Arrabal Terán, (Pícnic en el campo de batalla) „Picnic pe câmpul de luptă”.

Autor: Kasandra Kalmann-Năsăudean – Director editorial la Occidentul Românesc, economist, scriitor și jurnalist de investigații, membru CCNMA.

Foto: Picnic on the Battlefield (Signed by Sidney Chafetz)/ Picnic pe câmpul de luptă (semnat de Sidney Chafetz).

„Războiul este unealta finală a politicii” – Buckminster Fuller