În România există instituții care nu înțeleg diferența dintre autoritate și autoritarism. Și există organizații care nu disting între respect și supunere. Acolo se fracturează, de regulă, comunicarea în spațiul public. Finanțările culturale destinate diasporei ar trebui să fie un instrument de susținere, nu un dresaj de curtoazie.
În teorie, banii publici sprijină proiecte culturale, educaționale, comunitare. În practică, ei devin, uneori, o monedă de loialitate:
- Nu se întreabă ce faci.
- Se întreabă cu cine stai la masă.
Și atunci apare mecanismul psihologic pe care îl recunoști imediat:
Instituția nu mai selectează proiecte.
Instituția își selectează prietenii.
Manualul relației „corecte” cu instituția se transmite subtil, prin semne mici, dar regulate, că: proiectele „bune” sunt cele care nu pun întrebări, inițiativele „valoroase” sunt cele care nu se revendică prin muncă, ci prin afiliere, iar meritul nu constă în ceea ce ai construit, ci în cine te validează.
În acest ecosistem, independența devine incomodă. Nu pentru că ar greși. Ci pentru că nu poate fi dirijată. Iar instituțiile care nu pot controla, de obicei încep să pedepsească.
Pedagogia sancțiunii. Independența este „corectată” prin trei metode previzibile:
- Rescrierea trecutului, ca și cum ai fi fost „ajutat”, nu partener.
- Reformularea prezentului, în care sprijinul devine „generozitate”, nu obligație contractuală.
- Redefinirea muncii tale, din construcție în „beneficiu”.
Un singur verb schimbă tot: ai construit, ești demn; ai beneficiat, devii dator. De aceea, în aceste situații, nu faptele sunt disputate, ci narațiunea despre fapte.
Tăcerea care spune mai mult decât declarațiile. Când o instituție este invitată să explice criterii, punctaje, comisii, decizii, iar răspunsul este tăcerea, nu asistăm la absența unui răspuns. Tăcerea este răspunsul. Când nu pot justifica, acoperă. Când nu pot acoperi, lovesc. Când nu pot lovi argumentul, lovesc persoana. Nu pentru că ar avea legitimitate. Ci pentru că au pierdut deja terenul ideilor.
Și totuși, există speranță în lucrurile solide. În diaspora există încă:
- oameni care citesc dincolo de zgomot,
- oameni care recunosc munca, nu decorul,
- oameni care înțeleg că libertatea editorială nu e gratuită și se plătește prin consecvență.
Libertatea nu se negociază.
Nici demnitatea.
Nici adevărul.
Iar adevărul are un obicei particular: rămâne în picioare chiar și după ce toți ceilalți au obosit.
Autor: Ciprian Pădure (Anglia), redactor la Occidentul Românesc, rubrica „Psihologia de buzunar (cu dinți)”
Redacția Occidentul Românesc
Publicația românilor din Occident, independentă, demnă, neînregimentată
Din 2010, cu voce proprie și răspundere editorială