Pușa Roth: Miron Costin – Reprezentant de seamă al culturii româneşti din secolul al XVII-lea

On feb. 12, 2015

Miron Costin – Reprezentant de seamă al culturii româneşti din secolul al XVII-lea

Miron Costin, fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei, descendentă a familiei de boieri Movileşti din Moldova, s-a născut la data de 30 martie 1633. La numai un an de la naşterea sa, tatăl său, împreună cu întrega famile, a fost nevoit să se refugieze în Polonia, din cauza turcilor, unde primeşte cetăţenie poloneză.
În anul 1647, viitorul cronicar, îşi începe studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar și le continuă la Camenița. Ca și Grigore Ureche își însușește, pe lângă polonă și rusă, limbile latină și greacă. Studiază istoria, retorica și poetica.
Se întoarce în Moldova împreună cu fraţii săi în anul 1653, către sfârșitul domniei lui Vasile Lupu. Își începe ucenicia de viitor demnitar pe lângă vistiernicul Iordache Cantacuzino, pe care îl va elogia în Letopisețul său, arătând: „Toma vornicul și Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această țară sau de va mai avea”.

Miron Costin va ajunge destul de repede pe scaunul unor înalte dregătorii boiereşti până la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 pînă la sfîrşitul anului 1683, când se retrage din activitatea de stat.
Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, Miron Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa.
În 1683, după înfrângerea oastei otomane, Miron Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a iertat, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani.
După ce i s-a permis repatrierea, Miron Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.

Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism și ură împotriva asupritorilor nației sale, cunoașterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa, experiența luptătorului s-au împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului devotat pământului strămoșesc și ale scriitorului deschizător de drumuri în literatura română.
Astfel, în anul 1672 compune poemul filosofic „Viiața lumii”, fiind prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis, scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În „Predoslovia voroavă la cititor” prezintă scopul lucrării, acela de a arăta în românește ce este stihul.
Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil, viața ca vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche, fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii:
„A lumii cânt cu jale cumplită viața
Cu griji și primejdii cum este și ața
Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare
O lume vicleană, o lume-nșelătoare.”
Tot în această perioadă are loc vestita întâlnire cu marele vizir Ahmed Köpröli care, după cucerirea Cameniței, îl întreabă pe marele vornic dacă moldovenilor „pare-le lor bine că au luat împărăția Camenița, au ba?” Miron Costin,diplomat şi patriot în egală măsură răspunde lapidar, dar clar, aşa cum consemnează Neculce: „Suntem noi moldovenii bucuroși să să lățască în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să să lățasc.”.
Îl convinge pe vizir să renunțe la intenția de a ierna oastea otomană în Moldova, „că-i țara săracă”. Începe traducerea scrierii „Origines et occasus Transsylvanorum” (Lyon, 1667) a lui Laurențiu Toppeltin de Mediaș. În 1673, în „Psaltirea pre versuri tocmită” a lui Dosoftei îi sunt tipărite versurile despre originea românilor și „Apostroful” din care citez:
„Cine-şi face zid de pace, turnuri de frăţie
Duce viiaţă fără greaţă într-a sa bogăţie.
Că-i mai bună dimpreună viiaţa cea frăţească
Decâtu râcă, care strică oaste vitejească.”
În anul 1674, atunci când Ioan Sobieski este ales rege, Dumitrașcu Cantacuzino, domnul Moldovei, îl face mare logofăt. Este trimis în misiune diplomatică la Constantinopol, apoi în Polonia.
În vremea domniei lui Antonie Ruset-vodă, logofătul îl întâmpină pe Ioan Gninski, marele sol polon care îndeplinise misiuni diplomatice în Franța, în Danemarca și în Rusia, aflat în drum spre Poartă, pentru ratificarea păcii de la Zurawno. Cu acest prilej se pare că i-a înmânat „Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei (Cronica polonă)”, dedicată prietenului său Marcu Matezynski.
Scrisă în polonă sub formă de epistolă, încearcă demonstrarea romanității poporului nostru și a latinității limbii, având drept scop, nemărturisit direct, să-i determine pe polonezi să ne ajute spre a ne elibera din jugul otoman.
Oferă astfel creștinității, înaintea „Descrierii Moldovei” a lui Cantemir, posibilitatea să afle date despre istoria, geografia și organizarea politică a românilor. Anul următor, în 1675, scrie „Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche – vornicul”.
„Pănă la cumplita domniia lui Aron-vodă (aşe-i dzice acei domnii răpăusatul Ureche vornicul), ieste scris letopiseţul ţărîi de Ureche vornicul, început de la Dragoş-vodă, carele au descălecatŭ din Maramureş această ţară al doilè rîndŭ, după ce să pustiisă de tătari şi fugisă toţi lăcuitorii şi a Ţărîi Moldovei şi Ţărîi Munteneşti în Ardeal. Iară întăiŭ descălecată de Traian, împăratul Rîmului, căruia împărat numele trăieşte între noi păn astădzi cu şanţul cela ce să dzice Troianul.” Aşa cum el însuşi afirmă, continuă cronica lui Ureche din 1594 pînă în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu.
Opera are în ultima parte un caracter memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri grele. Letopisețul s-a păstrat în 56 de copii manuscrise.
În „Cronica Moldovei şi a Munteniei”, scrisă în 1677, autorul descrie în câteva capitole cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date privitoare la originea latino-romanică a limbii materne, aminteşte de legenda despre Dragoş, de credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei.
„Istoria în versuri polone despre Țara Moldovei și Munteniei (Poema polonă)”, este o amplă scriere având 750 de versuri pe care o dedică binefăcătorului său, regele Sobieski – Ioan al III-lea şi datează din anul 1684. Este o operă artistică, având drept model poemele poloneze ale vremii, și drept scop obținerea sprijinului în luptă împotriva turcilor.
Dă explicații cu iz de legendă stemelor, recurge la ficțiune, îmbină narațiunea cu descrierea minunatului pământ românesc, dintr-o perspectivă aeriană parcă, anticipându-l pe Bâlcescu, istoricul ce ne-a oferit fascinanta imagine a Ardealului. „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, capodopera sa a început-o în anul 1686. Lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise a fost publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852, are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătâi a Școlii Ardelene.
În „Predoslovie”, autorul vorbeşte despre originea latină a poporului român şi a unităţii de neam „adecă cuvântare dintăi de descălecatul ţărâi cel dintăi şi a neamului moldovenescŭ”.
Către cititoriŭ
„Începutul ţărâlor acestora şi neamului moldovenescŭ şi muntenescŭ şi câţi sunt şi în Ţările Ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntŭ şi de ce seminţie, de când şi cum au dăscălecat, acéste părţi de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul ţărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la védére felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntŭ lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi suntŭ, de unde suntŭ veniţi strămoşii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la discălecatul lor şi de cândŭ s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fostŭ întâi, ce limbă ţin şi păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestŭ pământŭ şi supt ce nume, scot la ştirea tuturorŭ, carii vorŭ vrea să ştie neamul ţărilor acestora.[…]
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor.”
Reprezentant de seamă al culturii româneşti din secolul al XVII-lea, Miron Costin lasă o operă valoroasă atât din perspectivă istorică, documentară, cât și din punct de vedere literar. Prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.

Pușa Roth – București