Pușa Roth: „Letopisețul” lui Ion Neculce

„O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni
vechi şi bătrâni, şi în letopiseţi nu sunt scrise, ce s-au scris aice,
după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă.
Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va
crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face.”

Ion Neculce, viitorul cronicar, se naşte în anul1672, la Prigorenii Mici, actualmente Ion Neculce. În anul 1732 el însuşi mărturisea că avea „şaizeci de ani”, iar cercetătorii au ajuns la concluzia că 1672 este anul de naştere al cronicarului.
Tatăl său, vistiernicul Enache Neculce, este originar din Moldova şi era neam cu Vasile Lupu. Mama, Catrina, fiica marelui spătar al lui Dabija-vodă, Iordache Cantacuzino, care este descendent din împăraţii Bizanţului şi a Alexandrei.
Sub domnia lui Antioh Cantemir, Ion Neculce a înaintat până la rangul de spătar și după ce a stat retras un timp, a fost făcut mare hatman de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare.
A luat parte la războiul rușilor cu turcii. După ce rușii au pierdut războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia și a stat acolo câțiva ani, până la 1719, după care, întorcându-se în Moldova, a trăit la moșia sa din Boian, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcția de vornic.
A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit niciun an întreg ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat în anul 1744.
Până a scrie „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui Constantin Mavrocordat”, Ion Neculce a compilat din cronicile anterioare. Letopiseţul său cuprinde evenimentele din perioada 1662 – 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape.
Cel mai probabil, cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja 60 de ani. În prefața lucrării, autorul relatează că până la Duca-Vodă el s-a condus de diferite izvoare aflate pe la alții, „iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea”.
Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: „O seamă de cuvinte” ce cuprinde 42 de legende „ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise…”. În Predoslovie, el promite să fie obiectiv, adevărul făgăduit fiind adevărul privirii sale asupra istoriei.
Accentul cade pe propriile informaţii: „singur dintru a sa ştiinţă cât s-au tâmplat de au fost în viaţa sa”. Rolul lui Ion Neculce este de a transforma povestirea orală în povestire scrisă. Multe dintre aceste legende au format ulterior subiectele poemelor din literatura română modernă, precum: „Daniil Sihastru” de Bolintineanu, „Aprodul Purice” de Negruzzi, „Altarul mănăstirii Putna”, „Dumbrava roșie” şi „Visul lui Petru Rareș”de Alecsandri, „Cupa lui Ștefan” de Bolintineanu etc.
Domnia lui Dimitrie Cantemir, care devenise „blând şi bun către toţi”, reprezintă punctul central al istorisirii lui Ion Neculce. Acesta realizează o alianţă cu Petru cel Mare. Venirea lui Petru cel Mare la Iaşi este prilejul pentru cronicar de a-şi arăta măiestria în arta portretului: „împăratul era un om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam smad, oacheş şi cam arunca câteodată din cap fluturând”.
În capitolul X al Letopiseţului descrie extrem de plastic şi de precis faptul că cele două ţări româneşti suferă din cauza turcilor şi grecilor care sunt interesaţi numai de bani şi de averi şi nicidecum de progresul celor două ţări.
Un pasaj care arată dragostea de ţară a acestui mare cărturar. „Așè socotescu au cu firea mè această proastă: când a vrè Dumnedzeu să facă să nu fie rugină pe fier, și turci în Țarigrad să nu fie, și lupii să nu mânânce oile în lume, atunce poate nu vor fi nici greci în Moldova și în Țara Muntenească, nici or fi boieri, nici or pute mânca aceste doao țări, cum le mânâncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul mieu să mai pomenescu, ca să pot gâci. Focul îl stângi, apa o iezăști și o abați pe altă parte, vântul când bate, te dai în laturi, într-un adăpost și te odihnești, soarele intră în nuor, noaptea cu întunerecul trece și să face iar lumină, iar la grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnedzău. Numai cându nu poate să facă rău să arată cu blândețe, iar inima și firea, tot cât arǔ putè, este să facă răutate. Căutați de cetiți la hronograful grecescu, de vă încredințați și mai bine, pe când au fost grecii puternici și împărăția era a lor, ce făcè pre atunce și ce lucra!”
Pușa Roth – București