Pușa Roth: Iacob Negruzzi – Amintiri de la Junimea

Din când în când cercetez biblioteca personală în căutarea unei cărţi care să mă îndemne la lectură, pentru că am rămas cu obiceiul de a citi carte, deşi internetul este la îndemână. Îmi place să citesc în linişte, îmi place să aud foşnetul filelor, fără să fiu tentată să mai caut altceva. Aşa am redescoperit o carte scrisă de Iacob Negruzzi, „Amintiri de la Junimea”, o ediţie veche pe care am achziţionat-o în studenţie.

Sigur, astăzi Iacob Negruzzi nu este un nume foarte cunoscut, dar el a avut o contribuţie deosebită în cultura românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX. Pentru că am pomenit de „Junimea”, aş dori să reamintesc cititorilor când şi în ce condiţii a apărut această societate culturală, dar şi rolul acesteia în susţinerea şi promovarea scriitorilor vremii sale.

În anul 1863, Iacob Negruzzi împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti, pun bazele societăţii culturale „Junimea” şi ale revistei „Convorbiri literare”. Negruzzi a condus această publicaţie timp de 28 de ani, între anii 1867 – 1895. Revista îşi propunea discutarea unor probleme lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să răspândească idei, cunoştinţe de literatură, istorie, economie, politică şi să promoveze noi valori din cultura românească.

Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent, el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiţie sigură. Referindu-se la rolul şi rostul acestei societăţi culturale Ioana Pârvulescu ajunge la următoarea concluzie: „Societatea Junimea n-a fost un loc, n-a fost un grup, n-a fost, în nici un caz, o instituţie plicticoasă, o lecţie de manual, a fost o lecţie de viaţă şi o stare de spirit: aceea care-i însufleţea pe tinerii de vârste cuprinse între vreo 20 şi 30 de ani, întorşi de la studii din străinătate cu gândul de a umple un loc gol pe harta treburilor româneşti. (…) Norocul Junimii în anii ei cei mai buni şi mai prolifici au fost scriitorii de vârf, numiţi azi clasici, împreună cu capul critic al Societăţii, Titu Maiorescu. Însă norocul Junimii în posteritate a fost un scriitor de rang doi, dovadă că istoria literară nu se sprijină numai pe umerii giganţilor. Ca să fie şi să rămână pentru oamenii viitorului mai mult decât o pagină de dicţionar, Junimea avea nevoie de un narator: prezent, activ, implicat, dar mai ales fidel, una dintre cele mai rare calităţi ale scriitorilor. Şi îndeajuns de format în spiritul cărţilor bune ca să nu-şi rateze misiunea. Acest om a existat, şi numele lui este Iacob Negruzzi.”

Scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române, Iacob Negruzzi s-a născut la Iaşi în ziua de 31 decembrie 1842, fiind cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane.

La vârsta de 11 ani, în anul 1853, este trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859 studiază dreptul, obținând doctoratul în anul 1863, la numai 21 de ani.

După întoarcerea în ţară, Iacob Negruzzi devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universității din București, unde profesează până în 1897, când a ieșit la pensie.

Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și cultura română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila „Miron și Florica” (1870), satire, epistole, schițe, romanul „Mihai Vereanu” (1873), piese de teatru, „Hatmanul Baltag” (operă bufă scrisă în colaborare cu Ion Luca Caragiale).

memoriale de călătorii și un volum de memorii intitulat sugestiv „Amintiri de la Junimea” (1921).

În anul 1866 este iniţiat în Loja masonică ieșeană „Steaua României”, unde primește în anul următor gradele de Companion și Maestru. Iacob Negruzzi a fost Venerabilul acestei loji în anul 1886. Iacob Negruzzi a intrat şi în politică devenind membru al Partidului Conservator, câştigând de mai multe ori fotoliul de deputat sau senator de Iaşi, însă nu s-a remarcat în această calitate. Rămâne memorabilă doar intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu.

În anul 1881 devine membru titular al Academiei Române, fiind de mai multe ori vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în calitate de președinte (25 mai 1910 – 25 mai 1913; 6 iunie 1923 – 12 iunie 1926) și secretar general (28 mai 1915 – 6 iunie 1925).

Acest „gospodar al vieții culturale”, după cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin toate scrierile lui și, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susținători ai adepților proaspăt recrutați, făcând din ei scriitori de o importantă valoare. În prefaţa la „Jurnalul” lui Iacob Negruzzi din anii studenţiei şi tradus din nemţeşte, Dan Mănucă precizează: „Toată viaţa Iacob Negruzzi a fost un întrepid, o fire dominată de setea de acţiune, punându-şi în valoare prin faptă – şi nu prin teorie – cele mai bune însuşiri. Din tinereţe şi-a dat seama că vocaţia sa este fapta şi eforturile sale în această direcţie se vor îndrepta. Dacă în plan teoretic, a dat mai puţin culturii româneşti, în ceea ce priveşte eficienţa a fost aproape cel mai tenace dintre junimişti. Convorbirile literare au apărut datorită în primul rînd perseverenţei şi dăruirii totale pe care le-a arătat Iacob Negruzzi, spiritului său de sacrificiu pentru un adevărat act de cultură, tactului şi hotărârii demonstrate de-a lungul câtorva bune decenii”.

Iacob Negruzzi avea umor, dovadă scrierile sale satirice, iar una dintre telegramele sale, adresată junimiştilor demonstreză acest lucru:

„Rog pe părintele Creangă

Ca să sune din talangă,

Din talanga cea de boi

Ca să auzim şi noi,

Doresc să petreceţi bine

Să nu mă uitaţi pe mine”.

Un material realizat de Pușa Roth – București

(Publicat în ediția OR/Octombrie 2014)