Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (XVI)

„basmul/povestea cu cocoșul roșu”

La 1877, I. C. Hintescu înregistra, în „Proverbele românilor”, această expresie. Nu îi cunoaștem vechimea, dar bănuim că ar fi apărut în prima parte a veacului al XIX-lea, când interesul pentru folclor se face și la noi resimțit.

Expresia se referă la o povestire sau o întâmplare care nu are sfârșit. În basmul cu pricina, un cocoș a fost mâncat de o vulpe, care a fost mâncată de un ogar, care, la rândul lui, a fost mâncat de… și narațiunea întră într-un cerc vicios. Când imaginația pare a se epuiza, totul o ia de la început. Este un excelent basm de adormit copii, cu caruselul lui de devorări succesive.

Iată și o atestare contemporană din evz.ro: „László Borbély a comparat povestea Proiectului de la Roşia Montană cu cea din basmul unguresc “Cocoşul roşu”. Nu se mai termină niciodată. A început demult şi parcă ţine o veşnicie. Spre nemurirea sufletului…”

Cu titlu informativ, să mai amintim și de faptul că un scriitor basarabean, Vasile Vasilache, a scris chiar un roman, „Povestea cu cocoșul roșu” (1966), de notorietate în țara vecină. Astfel de preluări asigură, într-un fel, permanența expresiei pe care o socotim vie și la începutul acestui secol.

„burtăverde”

În ediția a IV-a (1929) a dicționarul său, Lazăr Șăineanu ne dă următoare explicație:

burtă-verde m. om dat la interese și vieață materială și deci incapabil de cugetări mai înalte, de sentimente mai nobile: Ianache burtă-verde, porecla poporului român, ca Jacques Bonhomme în Franța sau ca John Bull în Anglia. [Lit. burtă robustă (cf. «Român verde»), adică om robit pântecelui].

De luare aminte este și explicația dată de A. Scriban (1939):

burtă-vérde m., pl. fără gen al luĭ (de la obĭceiu bacalilor de-a purta o pestelcă de postav verde). Iron. Om materialist care nu se interesează de artă. Epitet cu care socialiștiĭ săracĭ îi gratifică pe „burghejĭ”.

Ambii preferă ortografierea cu cratimă, dar azi recomandarea este de a scrie împreunat: burtăverde.

Avem în aceste explicații denumirea dată azi unui „Om insensibil la valorile culturale; filistin; om leneș, comod, indolent.”, cum zice DEX-ul, la care ar mai trebui poate adăugat și alte sensuri: „parvenit, fățarnic etc.”

Vasile Alecsandri, notează în Haimana: „Pentru că în timp de mai mulți ani m-ai obligat să închiriez 17 case și să le părăsesc fără a le locui?… pentru că m-ai silit să fiu un agent orb a politicei d-tale, în loc să mă lași a fi un simplu împiegat aplicat la îndeplinirea datoriilor sale? pentru că din cauza capriciilor d-tale am fost roș cu roșii, alb cu albii, verde cu burtă-verde, galbăn, fistichiu, patlageniu, de toate culoarele, ca mahalalele Bucureștilor? (Apucă de braț pe telegrafist.) Dar știi d-ta că am ajuns a fi nervos de când mă aflu în serviciul statului?”

Al. Odobescu, în Pseudo-Kynegetikos, scrie: „Nu tăgăduiesc că asemenea opere trebuie să existe prin mulțimea de picturi, reprezentând scene din vânătoarea cu prepelicarul, care pe tot anul înavuțesc colecțiunile de tabeluri și albumele amatorilor din Europa întreagă; dar mintea mea poznașă nu mă lasă deocamdată să mă gândesc la altele decât la păcăliturile prin care Philipon, Cham, Bertall, Daumier și tot veselul taraf al spornicilor caricaturiști de la Charivari, de la Journal pour rire, de la Monde illustré și de la alte atâtea foi glumețe, ilustrează în fiecare toamnă, la deschiderea vânătorii, pe bieții burghezi parizieni, negustori cinstiți ca și Burtă-Verde, Gură-Cască, Ton-Patera și alți nevinovați ipochimeni de la noi.

Iar Anton Bacalbașa generalizează, în Unul din mulțime: „Așa, vezi, a înțeles burghezia libertatea! Milionarii improvizați, ca și capitaliștii de contrabandă, boierii de viță, ca și cei încinși în funie de tei așa pricep morala, așa dreptatea. În ei nu judecă omul, ci spiritul de clasă. De aceea nu trebuie să ne mire când vedem burtă-verzimea asta scandaloasă pălmuind cu atâta sfruntare toate sentimentele omenești și bătându-și joc cu cinism de atâtea vieți! Ce le pasă ăstor saci cu bani ambulanți dacă o viață de om s-a stins sau se va chinui pe veci, agonisindu-le lor cu ce să-și plătească desfrânările murdare? Simt ei, parcă. În mijlocul orgiilor lor, lacrimile atâtor nenorociți?… Ce le pasă!”

Tudor Mușatescu a scris și el o piesă de teatru omonimă.

În fine, să vedem acum și permanență expresiei în uzul contemporan. În „Telegraf” găsim termenul într-un pamflet: „După ce a jumulit ţara până la prăsele, făcându-şi guşa cât pelicanul, burtă verde şi-a adus aminte, printre râgâituri, fragmente de cântece de pahar, cu Pinalti în postura de prim solist al Puterii, şi suspine, de bietul popor!”

butoiul lui Diogene

În „Viața ca o coridă”, Octavian Paler a scris un capitol întitulat „Butoiul lui Diogene”, unul din cele mai pertinente comentarii morale la cinica alegere a filozofului de la locui într-un butoi. Cititorul poate afla de pe Wikipedia (unde se reproduce și tabloul lui Jean-Léon Gérôme), sau din ale surse online, mai multe amănunte despre viața lui Diogene din Sinope (412-323 î. H.), drept pentru care nu le vom mai pomeni aici.

De reținut este faptul că, pentru mentalitatea comună, alegerea lui Diogene de a locui într-un butoi este legat de faptul că acesta era dezgustat de decăderea morală, de viciile și corupția societății din vremea sa, din care omenia parcă dispăruse. Gestul lui Diogene este, așadar, unul de protest, nu de alienare mintală.

Să ne aducem aminte, pentru atestare, de poezia pe care i-o dedică Gh. Asachi, Diogenes, din care citez, în încheiere, un fragment: „A lui port ș-a sa figură / Nu făcea macar trii bani; / La frig cum și la căldură / El purta de triizeci ani / O mănta de tot cârpită, / Pălărie bortilită, / Locuia în un antal, / Unde vorbea de moral.” (Antalul, termen regional, cunoscut în Moldova, provenit se pare de la ruteni, este un butoi mare.)

Un material realizat de Dan Caragea – Portugalia

(Publicat în ediția tipărită OR/Octombrie 2014)