Prof. Dan Caragea: „Cronică fără inimă?” Despre criticul asistat de IA

Există în literatura veritabilă ceva ce nu se lasă prins în formule: un crâmpei de taină, o vibrație subterană, o emoție care se refuză grilelor obișnuite de lectură. În fața acestui „nu știu ce” imperceptibil, inteligența artificială apare ca o minte vastă, complexă, ordonată, suprauman de rapidă, capabilă să disece textul cu precizia unui bisturiu, dar incapabilă să simtă durerea sau extazul textelor pe care le analizează. Ea trăiește în imperiul suprem al certitudinilor statistice. În realitate, literatura supraviețuiește tocmai prin pluralitatea interpretărilor, ceea ce scapă calculului algoritmic.

O cronică scrisă de IA poate fi impecabilă: argumentată, coerentă, teoretic corectă. Algoritmul recunoaște teme, rețele de sens, structuri cu o viteză imposibilă pentru om. Dar nu tremură în fața vreunui vers. Nu se oprește în fața unei metafore care ne taie respirația. Nu există uimire în cod — uimirea cere necunoscutul, iar IA e antrenată să-l elimine. Nu există memorie afectivă în parametri, doar o bibliotecă imensă de „emoții reciclate”.

Să luăm un exemplu recent: volumul de poezie Termodinamica ușura puțin sufletele de Horia Dulvac, apărut la finele anului trecut. O cronică generată exclusiv de IA sună așa (simulare pe baza stilului tipic al modelelor actuale):

„Ultimul volum al lui Horia Dulvac, Termodinamica ușura puțin sufletele (Editura Eikon, 2025), explorează corporalitatea, memoria genealogică și degradarea materiei prin suprapunerea imaginarului biologic cu cel metafizic. Poemele-narațiune construiesc un univers dens, baroc, cu accent pe trup ca arhivă și laborator ritualic. Temele centrale includ reconceptualizarea corpului ca spațiu ontologic, figura maternă demiurgică, antropologia grotescă și metafora termodinamică a entropiei. Un fragment emblematic ilustrează arderea ritualică: „cuvios / din fire ardeam / cu credință eșafodajul coastelor / (alcătuisem un schelet / bine-mirositor / din muzicale bețigașe)”. Stilul expansiv, cu fraze lungi și imagini suprapuse, creează un flux suprarealist. Volumul reprezintă o contribuție originală la poezia românească contemporană, remarcabilă prin coerența imagistică și radicalitatea expresiei. Recomandat pentru cititorii interesați de poetică postumanistă. Evaluare generală: 8.7/10.”

Corect. Echilibrat. Eficient. Nicio șovăială, nicio rană. Nu se simte mirosul de os ars și tămâie din acel schelet „bine-mirositor din muzicale bețigașe” – un schelet care miroase a copilărie pierdută, a ritual eșuat, a credință consumată până la os. Nu se oprește, cu un nod în gât, la gândul că propriul tău corp arde lent, entropic, în același ciclu Carnot al planetelor. Nu tremură când recunoaște în degradarea materiei propria-i fragilitate inexorabilă.

Cronica umană, chiar dacă se sprijină pe IA, pulsează altfel. Aici criticul nu doar interpretează, ci devine un martor privilegiat. Se citește pe sine prin text, își proiectează biografia, fricile, rupturile interioare. Se așază într-un spațiu interuman, intertextual. În acest spațiu al întâlnirii, IA rămâne mută ca o oglindă perfect șlefuită, dar care nu reflectă niciun chip viu.

De aceea, cronica produsă de IA seamănă cu un corp perfect articulat, dar fără respirație; arhitectură de idei fără puls sangvin. Poate mima empatia, dar nu poate trăi vertijul existențial al sensului. Vorbește despre tragism, dar nu cunoaște fragilitatea. În schimb, criticul uman poate paria pe propria lui sensibilitate. Algoritmul calculează doar probabilitatea unei reacții umane, cu siguranță cea mai comună.

Și totuși, tocmai în limitarea acestei abordări stă valoarea IA, obiectivitatea ei enciclopedică. Cu siguranță, face să emerga cea mai „consensuală” interpretare. De asemenea, IA nu e rivala nimănui, nu are protejați, preferați, afinități elective. E o înțelegere rece a textului. Ne revelă mai limpede propriile subiectivități, ne clarifică structuri de adâncime a textului, dar nu substituie actul de devoțiune al lecturii. Cronica umană rămâne un gest existențial, o inspirație, nu o procesare. Într-o lume unde algoritmii învață să vorbească seducător, diferența nu mai vine din coerență, ci din prezență. Din acea prezență fragilă, imperfectă, uneori contradictorie, care face un text critic nu doar inteligent, ci viu. Ca un suflet ușurat, prin ardere, de o termodinamică implacabilă.

Dar oare ce se petrece dacă cei doi critici, cel artificial și cel uman, fuzionează. Prefer să nu speculez, ci să vă prezint un exemplu, pentru a vă face singuri o impresie.

Termodinamica ușura puțin sufletele de Horia Dulvac – o cronică vie, nu doar una corectă

Ultimul volum de poezie al lui Horia Dulvac, Termodinamica ușura puțin sufletele (Editura Eikon, 2025), lansat la târgul Gaudeamus anul trecut, nu e doar un volum de poezie. E un corp deschis pe masa de disecție, unde poetul taie cu bisturiul metaforei, scoțând la iveală ceea ce rămâne după combustie: osul memoriei, șuvițele de sânge genealogic, resturile unui suflet care încă mai fumegă. Imagini, mirosuri, stări.

Volumul construiește un univers perturbator, în care corporalitatea devine genelogia vie a strămoșilor și, totodată, laboratorul unei inițieri crude. Corpul nu mai e un recipient al sufletului, ci un depozit tranzitoriu, o materie care se descompune ritmic, entropic. Dinții „părăsesc carnea / după o vreme când ai uitat / cum te cheamă” și se rostogolesc cu un clinchet pe jos, unde ne lovim unii de alții căutând de mâncare. Citind versurile, simți un fior real: propriii tăi dinți îți par dintr-odată străini, gata să te părăsească și ei, cândva, căci bătrânețea și decrepitudinea sunt foarte aproape.

Mama – figură obsesivă, demiurgică – e, deopotrivă, și protectoare, și sacrificatoare feroce. Ea „netezea în fiecare seară / cu palmele ei euclidiene și aspre / cutele cearceafului care se credea creier”. Sau frământa colțunași umpluți cu tăceri-cocoloașe, iar eul liric mănâncă „frățiorii / mei fierți pe jumătate”. Aici grotescul devine tandru și dureros de familiar. Dulvac nu doar descrie un arhetip, ci te obligă să-l recunoști în biografia ta.

Generațiile se aglomerează organic, predispuse la descompunere: bunicii cu „marile lor cărți / tehnice la piept”, stocați într-un „mal cu memorie”, ca rezervă pentru mai târziu. E o antropologie a groazei blânde, postumaniste, în care identitatea nu transcende, ci se trage „în șuvițe pe-o nară”. Corpul devine proces pur, degradare continuă – și tocmai în aceasta stă forța terifiantă și eliberatoare a volumului.

Titlul însuși e un paradox oximoronic: termodinamica, legea rece a entropiei, „ușurează puțin sufletele”. Poetul revine obsesiv la imagini de ardere, la cicluri cosmice: „cuvios / din fire ardeam / cu credință eșafodajul coastelor / (alcătuisem un schelet / bine-mirositor / din muzicale bețigașe)”.

Când am ajuns aici, am simțit un miros imaginar de os ars și tămâie – un schelet care miroase a muzică veche, a copilărie pierdută. Nu e doar o metaforă frumoasă; e o rană necicatrizată.

Animalele și plantele nu sunt decor, sunt prezențe energetice. Pisica produce „subpământ electricitate”, elefanții sunt „îngeri […] / maeștrii crăpăturilor”, ținând echilibrul fragil între lumi.

Stilul expansiv, cu fraze lungi, în volute, autoreferențiale, creează un flux de conștiință suprarealist care te trage înăuntru ca un vârtej și nu îți mai dă drumul. Multe poeme se acumulează ca o incantație, iar metapoetica apare tăios: „oamenii nu știu // să toarcă electricitate”.

Termodinamica ușura puțin sufletele e un volum de o densitate imagistică rară, unde grotescul organic se împletește cu o tandrețe suprarealistă. Horia Dulvac construiește o poetică a metamorfozei materiale, specifică unei literaturi care înțelege corpul și memoria ca procese dinamice, interconectate, predispuse la entropie, dar tocmai prin asta, capabile de o ușurare minimă, tragică.

În poezia românească contemporană, cartea aceasta contează. Nu pentru că e „corectă” sau „coerentă”, ci pentru că te face să tremuri în fața propriului tău corp care arde mocnit. Te face să simți, pentru o clipă, că sufletul tău s-a ușurat prin simplul fapt că a fost văzut, disecat și iertat de un poem.

Autor: Prof. Dan Caragea (Lisabona, Portugalia)
Publicat în: Occidentul Românesc

Nota redacției:

Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător, cu o impresionantă activitate academică și editorială. Lusitanist de prestigiu, specialist în psihologie și lingvistică computațională, Dan Caragea este colaborator voluntar al publicației Occidentul Românesc încă din anul 2011.

Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română, cu specializare secundară în limba și literatura portugheză, este doctor în psihologie. Între 1978 și 1990, a fost profesor de limba română și asistent universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, unde a predat limba portugheză. A semnat manuale de portugheză și a colaborat constant cu reviste culturale din România.

În perioada 1991–1993, a fost bursier al Institutului Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini și director al societății Cyberlex, coordonând versiunile portugheză și spaniolă ale celebrului program de analiză semantică Tropes. Între 2009 și 2015, a activat ca expert în cadrul UEFISCDI, contribuind la realizarea versiunii românești a programului Tropes și dezvoltând un software inovator pentru detectarea similitudinilor textuale (Semplag). În 2013, publică împreună cu Adrian Curaj, la Editura Academiei, volumul Analiza automată a discursului.

În 2017, coordonează, la Lisabona, un amplu album dedicat relațiilor culturale și diplomatice româno-portugheze, în calitate de coautor. În anii 2018–2019, activează ca expert al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București, contribuind la implementarea proiectului Romtext. Este, de asemenea, colaborator al revistei culturale Leviatan.