Letiția Coza: Bucuria lecturii

Motto

Un lucru frumos este o bucurie veșnică. (Keats)

Teza de doctorat a profesorului Ioan Iacob „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe” a fost publicată în volum de către Editura Junimea din Iași în anul 2017. Această lucrare de cercetare este riguros documentată. Pentru cele aproape 200 de pagini, autorul a parcurs o bibliografie impresionantă.

Noutatea și originalitatea studiului constituie, desigur, o provocare pentru un iubitor de poezie. Cei doi creatori supuși analizei vin din cadrul unor civilizații și culturi diferite. În al său „Argument”, Ioan Iacob mărturisește: „Încă înainte de a încerca configurarea unui arc poetic transoceanic între universurile lirice ale lui Edgar Allan Poe (1809 – 1849) și Mihai Eminescu (1850 – 1889), observasem existența unor elemente ce s-ar fi putut constitui în premisele unei posibile comparații: se născuseră în ianuarie (Eminescu, pe 15, Poe pe 19), existase o iubire tragică ce își lăsase amprenta în universul poetic (la Poe, moartea soției, Virginia Clemm, la Eminescu, „iubita moartă de la Ipotești”), fuseseră jurnaliști și traversaseră o existență zbuciumată, curmată aproximativ la aceeași vârstă (Eminescu, la 39, Poe la 40 de ani)” (p.13).

Suntem avertizați că „deși ambii poeți își au geneza creatoare în romantism, nu trebuie neglijată specificitatea filierelor romantice care au influențat formarea lor (romantismul englez pentru Poe și romantismul german pentru Eminescu) pe de o parte, iar pe de altă parte particularitatea romantismului american, precum și a celui românesc” (p. 33). Teza profesorului Ioan Iacob se încadrează în rigorile comparatismului, dar nu de tip clasic, ceea ce întreprinde autorul fiind un paralelism analitic. Deși lucrarea se adresează în special mediului academic, considerăm că lectura ei poate deschide noi orizonturi culturale unui public mai larg.

Studiul cuprinde șapte capitole: I Doi mari precursori ai liricii moderne: Poe și Eminescu; II Autohtonism și universalism. Rădăcini europene la Poe; III Motive poetice comune: Fascinația Nordului; Marea, semnificant al eternității; Clopotul, o rezonanță eutectică; Noaptea unei axe gotice; IV Luna peste Atlantic; V Eros și Thanatos; VI Melancolia poescă / eminesciană; VII Arcul Dianei.

Chiar numai citind aceste titluri putem observa multitudinea aspectelor pe care Ioan Iacob le-a avut în vedere și cărora le acordă, rând pe rând, atenție punându-le în valoare cu pricepere. Rigurozitatea științifică lasă loc, uneori, și imaginației poetice, așa cum se întâmplă în cazul ultimului capitol, unde autorul ne surprinde prin crearea unei „mitologii subiective”: „Arcul Dianei” este o metaforă inedită, extrem de sugestivă pentru „semilună”. Simetric, la cele două extremități se află cei doi poeți. „Două lucruri vin în sprijinul ipotezei noastre: lumina de lună și conotațiile mitologice legate de aceasta pot fi o grilă de lectură revelatoare pentru similitudinile universurilor lirice ale celor doi mari poeți, iar Arcul Dianei se pliază ca o metaforă integratoare a metaforei transoceanice instituite de noi – pe o relaționare complexă între cei doi mari precursori ai liricii moderne, Eminescu și Poe” (p. 183 – 184).

În viziunea autorului acestui studiu, „Atlanticul ar putea semnifica nu doar zona marină care desparte, ci și care unește”, așadar, „dacă îndrăznim și o abordare inovatoare, prin răsturnarea perspectivelor (…) putem decanta sensuri, congruențe și prevalențe noi” (p.72). Și Ioan Iacob chiar „îndrăznește” să reevalueze statutul liric al lui Poe, considerându-l „poetul exponențial al Americii”, fiind conștient că întreprinde „un demers comparativ riscant întrucât nu există o influență directă a lui Poe asupra lui Eminescu, dar există asemănări în plan biografic, în rigoarea definitivării antumelor, în standardele estetice extrem de înalte din lirica lor, în faptul că ambii poeți au reușit, într-o durată a unor existențe relativ scurte, să genereze opere ce au devansat cu mult epoca în care ei s-au afirmat” (p. 19).

Una dintre creațiile foarte cunoscute ale lui Poe este „Annabel Lee”, poem scris în 1849, care a fost publicat numai după moartea sa. Poemul se înscrie în tema favorită a marelui poet american: moartea unei femei frumoase, subiect considerat de poetul însuși „cel mai poetic din lume.”

Poemul de început al lui Eminescu, „Mortua est!”, este scris în urma unei iubiri tragice, care în exegeza eminesciană este cunoscută drept „iubita moartă de la Ipotești.” În capitolul V, „Eros și Thanatos”, autorul studiului acordă acestor două poeme un spațiu larg de analiză, susținând că „ambii poeți au dorit să determine o recurență a dreptății în ontogeneza unei iubiri față de care se comite o nedreptate prin „invazia brutală” a morții, ceea ce a modificat brusc un demers considerat firesc în plan afectiv, chiar dacă „povestea de iubire” se petrece la o vârstă fragedă – în orizontul marilor trăiri ce însoțesc trecerea de la copilărie la adolescență” (p. 119).

La ambii poeți, consideră Ioan Iacob, intruziunea morții în universul iubirii adolescentine este tratată printr-o viziune congruentă, în scopul eternizării spiritului iubitei dispărute prematur. Concluzia cercetătorului filolog este că „Eminescu și Poe au făcut nemuritor sufletul iubitei moarte prin intermediul POEZIEI care avea să fie contemplată ca BUCURIE a LECTURII – de generații de cititori de pe ambele maluri ale Atlanticului” (p. 125). Pentru confirmarea acestui fapt, vă oferim spre lectură cele două poeme în limba română.

Articol realizat de Letiția Coza

Mortua est!

de Mihai Eminescu

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. –
https://Versuri.ro/w/w517

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

Ş-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi… cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

 

Annabel Lee

de Edgar Alan Poe

Demult de tot s-a întâmplat,

Chiar lângă mare,-ntr-un regat,

Unde-o fecioară locuia,

Voi veți fi auzit de ea,

Căci se numea Annabel Lee

Și-atâta timp cât viețui

Avea în gând un singur țel,

Iubindu-mă, eu s-o iubesc la fel.

 

Copil eram pe-atunci, copilă era ea,

Cântecul mării ne pria,

Fără de seamăn – dragostea

Dintre mine și frumoasa mea

Stârni în cer invidia,

Căci serafimii pizmuiau așa iubire,

Ce depășea orice închipuire.

 

Și din acest motiv, deodat’,

Chiar lângă mare, în regat,

Un vânt din nouri se stârni

Răcind-o pe Annabel Lee;

Un neam de viță nobilă veni

Și pe frumoasa mea de mine-o despărți,

Ca s-o închidă-ntr-un cavou,

Purtând în el al mării-ecou.

 

Îngerii în bolta lor albastră

Nu atingeau nici jumătate din fericirea noastră;

Da! Invidioși au devenit și lumea din regat

Știa c-acesta e motivu-adevărat

Pentru care, într-o noapte, vântul s-a iscat

Dintr-un nour din tării,

Răcind și ucigând-o pe-a mea Annabel Lee.

 

Dar dragostea noastră s-a dovedit mai tare

Decât a celor de vârstă mai mare

Ori a celor ce înțelepciune-au dobândit,

Așa că îngerii din ceruri nu au reușit

Și nici demonii din adâncuri n-or izbândi

Sufletul meu a-l despărți

De-al frumoasei Annabel Lee.

 

Căci luna nicicând nu-și trimite razele – mii –

Făr-a-mi aduce vise cu frumoasa Annabel Lee,

Iar stelele nicicând nu-ncep a clipi

Făr-a simți – strălucitori – ochii frumoasei Annabel Lee;

Astfel, noapte de noapte, când întunericul se lasă,

Lângă draga mea dragă – a mea viață și mireasă –

În cavoul de la marginea mării mă-ntind,

Lângă marea cea veșnic vuind.

Traducere și adaptare de

Camelia Jula și Letiția Coza

 Foto: mangalianews.ro/