Pe fondul unei instabilități internaționale tot mai pronunțate și al unei crize identitare a democrațiilor liberale, Europa continuă să alunece vizibil spre dreapta spectrului politic. Rezultatele recente ale alegerilor din Germania, Polonia, Portugalia, dar și din afara Uniunii Europene, precum cele din Statele Unite, confirmă un trend amplu de reconfigurare ideologică a Occidentului. Această tendință este alimentată nu doar de euroscepticismul în creștere, ci și de o formă de populism post-liberal tot mai vocal, marcat de accente autoritare și nostalgii istorice.
În acest peisaj tulbure, România rămâne, cel puțin pentru moment, o excepție notabilă: victoria recentă a unui candidat pro-european la alegerile prezidențiale oferă o rază de speranță într-un context continental dominat de un conservatorism în expansiune. Totuși, această victorie nu reușește să contracareze neliniștea generală care afectează clasa de mijloc și categoriile vulnerabile, în timp ce polarizarea se intensifică în jurul unor teme sensibile precum migrația, securitatea și identitatea națională.
Chiar dacă politicile economice recente nu au fost marcate de erori grave, așa cum s-a întâmplat în timpul Marii Recesiuni, succesiunea de crize sanitare, energetice, geopolitice, a erodat semnificativ încrederea publicului. Șocurile sociale, blocajele în politicile de locuire și discrepanța dintre promisiunile electorale și realitatea cotidiană au alimentat o stare de nemulțumire latentă, traducându-se în alegeri politice radicale.
Fostul Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe, Josep Borrell subliniază această transformare, afirmând că „valul trumpist a generat un efect de domino ideologic: clasele mijlocii se tem de pierderea statutului, iar cele mijlocii joase nu mai cred în mobilitatea socială, motiv pentru care soluțiile populiste devin tot mai atractive”. În paralel, discursul anti-imigrație devine tot mai acceptabil, cu excepții precum Spania, unde integrarea pare să fi fost gestionată mai eficient.
Ascensiunea partidelor de extremă dreapta, fie ca forțe guvernamentale, fie ca opoziție dominantă, determină contratreapta tradițională să își radicalizeze pozițiile. Astfel, granițele ideologice dintre stânga și dreapta devin din ce în ce mai difuze, consolidând un model de „alternativă unică” ce amintește, într-un mod alarmant de doctrina thatcheristă There Is No Alternative (TINA) reinterpretată într-un cadru contemporan marcat de tendințe autoritare.
Această schimbare globală se reflectă în replierea suveranistă, creșterea bugetelor militare, slăbirea instituțiilor multilaterale și diminuarea colaborării internaționale. Într-o lume bipolară, în care SUA și China își dispută hegemonia, Europa riscă să devină un actor pasiv dominat de discursuri de securitate și „autonomie strategică”, dar lipsit de coerență internă.
Următoarele teste electorale majore, în Franța și Spania, vor avea o importanță decisivă atât din punct de vedere simbolic, cât și geopolitic. Dacă Parisul și Madridul vor urma valul conservator-populist, Europa nu doar că va vira definitiv spre dreapta, ci va valida un nou model politic: unul în care, parafrazându-l pe filosoful Thomas de Quincey, alegătorii, chiar conștienți de sacrificiile care urmează, preferă să continue pe un drum nesigur, în loc să caute soluții raționale.
Astfel, Europa își caută busola. Însă, între frică, dezorientare și nostalgia idealizată a trecutului, riscă să se piardă de sine însăși.
Articol de opinie, de Mircea Fluieraș – Redactor la Occidentul Românesc
Foto: Josep Borrell (Wikipedia)