„Decât să nu te consideri acasă în țara ta, mai bine fă-ți acasă în altă țară”

Campania de excelență a românilor din diaspora derulată de publicația Occidentul Românesc vă invită, în ediția lunii noiembrie, să o descoperiți pe Cristiana Vișan. Originară din București, în vârstă de 41 de ani, absolventă de Comunicare și Litere, de profesie jurnalist și traducător, Cristiana a locuit zece ani în Argentina, în capitala Buenos Aires. A descoperit acolo o lume în care să vii din România părea ceva exotic, o societate foarte deschisă și primitoare, dar, poate mai mult decât atât, o stare de normalitate opusă dezumanizării cu care simte că se confruntă societatea românească.

Revenită acasă din cauza pandemiei, Cristiana lucrează acum on-line, din București, dar crede că, odată ce valurile pandemice vor fi trecute, va pleca din nou. Poate nu tot în Argentina, pentru că și-ar dori să își poată vizita familia mai des, dar cu siguranță într-o țară unde să se simtă apreciată și bine-primită. „Experiența argentiniană m-a învățat cu sentimentul acela al păsării unuia de celălalt, la modul sincer. Acolo nu te ciocnești de răutăți gratuite ca la noi. Acest model de a fi român în ziua de azi, prin care mai toată lumea încearcă să îl facă pe celălalt să se simtă prost pentru ceva, doar pentru că poate, mie nu îmi place. O fi dreptul majorității să îl impună, dar nu cred că e obligația mea să îl accept. Nu, nu cred că voi rămâne în România, dar nici nu știu încă unde mă vor duce pașii”, mărturisește Cristiana. 

Camelia Jula: Ce făceai în România, înainte să pleci în America de Sud?

Cristiana Vișan: Am lucrat în presa culturală. Eu am făcut Comunicare și Litere (engleză – spaniolă) și, după mai multe joburi variate, am ajuns în presă, unde m-am simțit imediat… acasă. Asta am făcut în România, asta am făcut multă vreme în Argentina și nu regret niciun moment, cred că așa am trăit cele mai frumoase experiențe din viața mea profesională.

Camelia Jula: Ce s-a întâmplat de ai ajuns tocmai în Buenos Aires?

Cristiana Vișan: A fost o conjunctură mai specială, cum se întâmplă de obicei când omului i se dă viața peste cap. În 2009, ziarul la care lucram (Cotidianul) și pe care îl iubeam din tot sufletul a fost mazilit. S-a schimbat conducerea, mulți au fost dați afară, mulți au plecat, în fine, a fost o despărțire grea și dureroasă, profesional vorbind. Tot atunci, am făcut o hernie de disc cu evoluție galopantă. După operație, a urmat o perioadă de recuperare, așa că am așteptat puțin, cât a zis medicul că e nevoie până să mă pot urca în avion și am decis să plec în Argentina. Cel mai bun prieten al meu era de acolo, în București oricum nu aveam voie să lucrez, am decis că pot să stau în pat și în Argentina. Dar, după câteva luni, lucrurile s-au schimbat și am hotărât să rămân acolo mai mult timp, nu doar pentru recuperarea post-operație. Și uite așa am rămas aproape zece ani. Recunosc, decizia a fost una destul de spontană, ca și când aș fi avut 20 de ani, nu 30 (era în 2010 când am ajuns în Argentina și am decis să rămân acolo). La 20 de ani nu iei în calcul toate consecințele, doar te arunci cu capul înainte. Cam așa a fost și la mine.

Camelia Jula: Și cum ai simțit plecarea, ruperea de acasă?

Cristiana Vișan: Dezrădăcinarea e oribilă. Când spui cuiva că te-ai mutat în Argentina și ai stat acolo zece ani sună frumos, dar procesul în sine de transformare este dificil. Când ești la o distanță atât de mare, într-un loc unde nu ai o comunitate de români, unde singura română pe care o vei vorbi ani la rând va fi în convorbirile pe Whatsapp cu familia și de 1 Decembrie, când mergi la ambasadă și dai peste comunitatea îmbătrânită de români… Să vii acasă e greu, distanțele sunt foarte mari; atâta vreme cât îți ia mai mult de o zi să ajungi cu avionul, nu vei face asta prea des. În primii doi – trei ani (perioada considerată standard pentru adaptare), am simțit că trec printr-o schimbare identitară și parcă nu voiam să fiu altfel de cum eram eu. Buenos Aires e un loc superb, dar mă deranja că nu recunosc copaci familiari, că mă uitam pe cer și vedeam că luna crește și descrește. Îmi amintesc că am văzut un eucalipt uriaș cu o scorbură imensă, la un moment dat, pe stradă și mi-am amintit de câte scorburi vânam eu cu sora mea când eram mici și cum ne visam noi în Dumbrava Minunată. Și a fost ciudat sentimentul că nu aveam cu cine să împărtășesc acea senzație, acea experiență, cu tot a ce însemnat ea pentru copiii anilor ’80. Dar vine un moment în care accepți că ți s-a schimbat identitatea, că nu mai ești nici român, cum erai înainte, dar nici nu ai devenit altceva, ci pur și simplu ești în poziția de a vedea ambele perspective. E ca și când stai în apă și poți privi ambele maluri.

Camelia Jula: Ce ai lucrat în Argentina, ai făcut doar presă sau și altceva?

Cristiana Vișan: La început, am predat engleză și spaniolă (asta a fost în perioada în care îmi pregăteam actele pentru rezidență). Apoi am văzut un anunț de angajare la un ziar de limbă engleză de acolo. Recunosc că eu nu am trecut niciodată printr-un concurs de angajare în presa din România, așa că nu știam care e procedura din punct de vedere al HR-ului în acest caz și… am trimis CV-ul alături de o scrisoare în care descriam experiența mea într-o zi de lucru la Cotidianul, la ziarul care mi-a fost atât de drag în București. Acea descriere a fost lozul câștigător, se pare, pentru că am primit jobul și am început să lucrez la departamentul Internațional, apoi la Cultură. Ulterior, ziarul s-a extins și am ajuns să coordonez departamentul Cultură.

Camelia Jula: Ce diferențe ai remarcat între cum făceai presă culturală acasă și cum era în Buenos Aires?

Cristiana Vișan: Acolo nu se întâmpla niciodată să te întrebi „oare despre ce mai scriem astăzi?” În Buenos Aires se întâmplă tot timpul ceva, sunt foarte multe teatre, mii de piese, foarte multe evenimente culturale, tot timpul. Nici în vacanțe nu ai perioadă moartă, ca să fii nevoit să cauți știri. Știrile (evenimentele) erau peste tot în jur. Dar, uite, ca jurnalist cultural în România ai acces la oamenii de cultură ușor, direct, rapid. Oamenii răspund la anchete, reportaje, interviuri. În Argentina, sistemul occidental primează: nu ai un contact direct cu oamenii de cultură, ei nu sunt disponibili. Timpul lor e valoros, nu au nevoie de mediatizare (mulți dintre ei), așa că au fiecare câte un agent cu care ajungi să discuți. Așa că mi-a luat ceva timp să îmi construiesc baza de date și relațiile. Ca să fiu sinceră, mi-a luat ceva timp și să înțeleg că asta urma să fie procedura, că nu voi putea ajunge la oricine la fel de ușor cum o făceam în România.

Camelia Jula: În Europa, românii plecați prin alte țări se plângeau că se confruntă cu anumite reacții de respingere sau tratament diferit. Cum a fost experiența ta în această privință?

Cristiana Vișan: Din fericire pentru mine, a fi român la Buenos Aires era ceva foarte exotic. De fiecare dată când era prezentată redacția, deși erau diverse naționalități acolo, eu eram elementul cel mai exotic. Argentinienii știau foarte bine unde e România, că este membră UE, aveau fixată în minte execuția soților Ceaușescu, îl iubesc pe Hagi, știau despre Revoluția din 1989, dar apoi nu mai era clar pentru ei ce s-a întâmplat cu România, cum e România din prezent. Așa că țara noastră avea farmec, pentru ei. Și nu erau interesați să afle despre ea și despre noi dintr-un excesiv spirit de politețe, ci chiar din curiozitate sinceră. Astfel că a început să fie ușor să pornesc interviuri, spre exemplu. Și am mai avut un noroc: accentul meu în spaniolă a devenit rapid tipic pentru zona unde locuiam, pentru că am ureche muzicală foarte bună. Iar asta a ajutat și mai mult la relaționarea cu localnicii. Îmi aduc aminte acum de faptul că, în perioada facultății, la Litere, accentul sud-american era privit cu malițiozitate și descurajat, pentru că nu era „pur”. Din fericire, cred că în lumea de azi nu mai contează accentele, indiferent unde ai vorbi spaniola. Sau orice altă limbă.

Camelia Jula: Cum ți s-a părut atitudinea argentinienilor față de imigranți?

Cristiana Vișan: Argentina este o țară cu mare deschidere spre imigrație, sunt dispuși să primească mai ales europeni. Omul alb de la Est este foarte bine venit – știu cum sună asta, dar fix așa este. Politica lor de asimilare e un fel de politica brațelor deschise. Multe persoane din restul Americii de Sud ar putea avea probleme de adaptare acolo, din cauza discriminării, dar eu nu am simțit așa ceva. Acolo chiar se aplică teoria albului privilegiat. Ți se va răspunde mult mai frumos, spre exemplu, dacă ești alb, decât dacă ești metis sau amerindian. Un lucru interesant este că această deschidere o întâlnești peste tot, în toate regiunile, chiar dacă sunt diferențe culturale mari între ele. Argentina e o țară mult prea mare ca să putem vorbi de o cultură unitară și sunt multe influențe care au contribuit la formarea societăților de acolo. Fiecare cultură locală are șarmul ei și trebuie să fii foarte închis să nu poți aprecia farmecul locurilor și al oamenilor. Dar deschiderea lor este universală.

Camelia Jula: Adică te fac să te simți acasă…

Cristiana Vișan: Da, nu m-am ciocnit de ideea „trebuie să fii ca noi ca să fii cu noi”. Nu, ei te cheamă la un grătar, în weekend, să ne cunoaștem mai bine și să îți explice de ce vrei să fii ca ei și încă nu ți-ai dat seama. Singurul loc unde m-am simțit mai puțin bine a fost la evenimentele pentru expatriați, organizate de regulă de americani, englezi sau nemți (comunitățile mai numeroase). Ei preferau să stea între ei în loc să socializeze cu est-europenii. Nu prezentam interes pentru ei. Așa că… am preferat să socializez cu argentinienii care nu aveau o problemă cu românii. Și, uite, un exemplu, legat de modul în care se raportează ei la noi: am fost în Țara de Foc, la Ushuaia, unde sunt multe locuri de schi în jurul orașului, iar baza pentru pista principală de acolo se numea Julius Popper. Popper a fost un afacerist – explorator român, care a ajuns acolo în secolul 19. Deși sosirea omului alb (în general) în Țara de Foc a însemnat extincție pentru cei de acolo, ei nu au schimbat numele acelei baze. Pentru ei a contat că acest om a ajuns acolo ca parte din valul care a adus civilizația europeană pe acele meleaguri. Dacă argentinianul își aduce aminte de ceva ce leagă România de Argentina, e mereu curios să te asculte. În vreme ce curiozitatea Vestului european față de Est cred că a murit în anii ’90, când Estul a început să se mute în Vest.

Camelia Jula: Ai reușit să vezi și alte părți din Argentina și din America de Sud, alte țări?

Cristiana Vișan: Da, desigur. Deși mi-am păstrat mare parte a concediilor ca să vin în România, totuși reușeam să rup câte o săptămână pentru a călători pe continentul sud-american. Am ajuns în cel mai sudic punct locuit al lumii, am fost în fostele teritorii incașe, care sunt absolut demențiale, peisajul este de vis… Vorbim de locuri cu multă istorie și o moștenire extraordinară. M-am bucurat de banchetul vizual din Anzi, acolo unde, în lipsa vegetației, vezi toate culorile pământului, toate straturile sedimentate în timp și este absolut spectaculos! Am ajuns și în nordul sub-tropical să văd Iguazu, zona de coastă. Am vrut neapărat să văd Peru, că o dată în viață trebuie să ajungem și la Machu Picchu și a fost fascinant. Am fost în Chile, să văd Patagonia chiliană, care e diferită de cea argentiniană. Peste tot, am remarcat cât sunt oamenii de deschiși să împărtășească din cultura lor – iar în Peru cred că am simțit asta cel mai bine, era cea mai autentică senzație. Nu o făceau de dragul turiștilor care ar fi urmat să le dea niște bani pentru asta, o făceau pentru că așa sunt ei.

Camelia Jula: Și diaspora românească din Argentina? Spuneai că e destul de redusă numeric…

Cristiana Vișan: Erau două poluri: comunitatea locală, formată din foarte puțini oameni, astfel că la evenimentele organizate de ambasadă erau mereu aceleași fețe. Persoane foarte în vârstă, care practic emigraseră cu familia când erau copii, mulți urmași de evrei care au fugit în timpul războiului unde au văzut cu ochii. Și un foarte mic pol de expatriați români, dar care nu stăteau în Buenos Aires, ci lucrau pentru o corporație în afara capitalei, așa că îi prindeam foarte rar (aici vorbind de persoane mai apropiate de mine ca vârstă). Cred că mai mult mă întâlneam cu cei care veneau din România în vizită acolo, pentru perioade scurte de timp. Oricum, în comunitățile de români plecați de mult timp din țară există o viziune idealizată asupra țării de baștină, asta am simțit și acolo. Iar una din problemele pe care le ai când nu ai o comunitate românească e că nu ai acces nici la… ingredientele din care să faci mâncare românească. Pentru că, din cauza dorului, mâncarea românească devine un refugiu, mai ales la distanță așa de mare de casă! Oriunde în Europa găsești la vreun magazin un produs românesc sau similar, acolo… a fost mai greu. Dar am găsit, totuși, telemea, spre exemplu, la armeni. Am găsit halva și baclava și diverse alte bunătăți pe la magazinele altor nații. Și mă mândresc cu faptul că am avut succes făcând mâncare românească cu mult usturoi. Argentinienii nu mănâncă condimentat. Dar când au făcut cunoștință cu mujdeiul de usturoi au fost dați pe spate. Apoi, maioneza făcută în casă! Ei ți-ar da maioneză la orice, dar nu o fac în casă, o cumpără. Așa că atunci când le-am făcut-o de mână, cum se spune, au fost vrăjiți.

Camelia Jula: Ce ți se pare cel mai interesant la Argentina, după toată experiența trăită acolo?

Cristiana Vișan: În Argentina, o țară care e de zece ori cât România, m-a fascinat cum se formează identitatea lor culturală. Imaginați-vă un amestec de arome: diferențele uriașe dintre nord și sud, culturile variate moștenite de la populații care au locuit acolo, de la popoarele colonizatoare, toate lucrurile acestea fac parte din identitatea lor, care nu este fragmentată, ci unitară. Partea cea mai frumoasă a cunoașterii acestui aspect al societății lor a fost când am încetat să mai raționalizez „ce și cum” și am ales doar să mă bucur de experiență.

Camelia Jula: Perioada pandemică te-a adus înapoi în București. Te vei întoarce în Argentina?

Cristiana Vișan: Nu cred. Din motive personale, nu pentru că nu mi-aș dori. Mi-ar plăcea să fiu undeva mai aproape, măcar să îmi văd familia mai des. Însă îmi dau seama și că m-am obișnuit acolo să nu fiu discriminată fiindcă vin din România… Contează foarte mult. Nici în București nu mă mai simt acasă, deși aici este acasă. Nu îmi place că dacă vorbești frumos cu cineva crede că ai probleme la mansardă! Știu că pandemia deocamdată mă va ține aici, cât va mai dura, dar apoi… Pentru că din experiența mea în Argentina care a fost frumoasă, diferită și hrănitoare am luat totodată și o anumită calitate umană, opusă dezumanizării cu care ne confruntăm în România. În Argentina, spre exemplu, deși există și acolo corupție, un medic nu va înțelege niciodată conceptul de a lua bani pentru o operație, de la infirmieră până la chirurg! Corupția aceasta endemică, atât de „normală” la noi, pentru ei este de neconceput. Și așa e firesc, iar acolo m-am obișnuit cu acel firesc, cu acea normalitate și probabil tind să o caut altundeva, dacă acasă nu o pot găsi.

Camelia Jula: Ai și o experiență directă cu ambele sisteme, care să sublinieze diferența despre care vorbești?

Cristiana Vișan: Da, o întâmplare foarte simplă. Copilul unei prietene venite în vizită s-a jucat cu pașaportul meu și l-a rupt. Urma să vin în România, aveam nevoie urgentă de acte, am mers la ambasadă (nu avem timp să fac un nou pașaport atunci) să iau un act înlocuitor, o foaie care să îmi țină locul pașaportului rupt. Când am ajuns la aeroport în Buenos Aires, cei de acolo mi-au cerut și cardul de rezident, pe lângă foaia de la ambasadă, mi-au cerut și pașaportul și, deși totul era ok, când au văzut cum era rupt, au fost curioși să știe ce s-a întâmplat. Le-am povestit cum mi-a făcut cel mic bucuria și toți râdeau și se amuzau, pentru că… toți aveau copii acasă și toată lumea știe că copiii… mai fac și prostii, asta e! Așa că ne-am distrat împreună și am plecat spre casă. Am ajuns la Otopeni, am prezentat foaia și , desigur, mi-au cerut pașaportul. Când au văzut că era rupt, mi-au dat amendă pentru că nu am avut grijă de el. Degeaba am încercat să îi spun doamnei de la ghișeu ce s-a întâmplat (foarte posibil că era și ea mamă), că nu am avut cu cine să mă înțeleg, darmite să mai și râdem despre asta! Nu a contat că fusese un accident, se putea întâmpla oricui, e ceva uman… Nu. Am plătit amendă pentru distrugerea pașaportului. Așa că da, îmi doresc să viețuiesc într-o țară în care oamenii înțeleg astfel de întâmplări și nu te amendează pentru ceva, până la urmă, nevinovat.

A consemnat: Camelia Jula

Foto: arhiva personală Cristiana Vișan