ABECEDAR
Ne vom ocupa aici doar de sensul principal al acestui cuvânt, urmând definiţia dată de DEXI, 2007:
„abecedár s.n. 1 Manual elementar pentru învăţarea scrisului şi a cititului. Era un abecedar cu slove de un palmac de mari (C. NEGR.)”
Spune Academia Română că prima atestarea am găsi-o la Negruzzi (citat de DEXI), prin urmare, termenul ar fi apărut la noi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Heliade, care ne-a oferit un asemenea manual, îi mai spunea „silabariu”, după sinonimul italienesc. Termenii româneşti anteriori erau: azbucoavnă, bucoavnă, bucvariu, astăzi cu toţii învechiţi sau pomeniţi doar pentru culoare istorică.
Iată ce ne mărturisea Nicolae Iorga:
„Oricum, eu n-am avut în mâni niciodată pentru însăşi limba neamului meu sau pentru cea franceză, care nu-mi prezintă greutăţi la cinci ani – şi franceză de carte cum se va vedea, nu mizerabila franceză de guvernantă! —, acele urâte cărţi de învăţat pe de rost care se cheamă abecedar şi gramatică. Ci cartea mi-a stat înainte, cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngânarea cu glas supţire a învăţătorului sistematic pentru copii, ceva ca glasul falş cu care se vorbeşte cânilor de manşon şi pisicilor de cultuce.” (IORGA, O viață de om așa cum a fost)
Este incontestabil faptul că generaţii întregi au învăţat scrisul şi cititul folosind abecedarul. La noi cuvântul se impune în epoca de tranziţie de la scrierea cu slove chirilice la cea cu litere latineşti. La originea termenului se află latinescul abecedarium, atestat după 337, dar cu sensul de „alfabet”. Este interesant de remarcat faptul că îl regăsim în toate limbile romanice: fr. abécédaire, prov. abecedàri, ital. abecedàrio, cat. abecedari; sp. abecedario; port. abecedário; rom. abecedar. În portugheză însă nu apare şi sensul de manual. Dicționarul Academiei spaniole (RAE) reţine sensul de „Cartel o libro con las letras del abecedario, que sirve para enseñar a leer”. Italienii îl au şi ei în limbă: „Libretto contenente le regole elementari per imparare a leggere e a scrivere”. În franceză, de unde am preluat (cel mai) probabil termenul, cu sensul de carte şcolară, este atestat cam pe la 1533. Astăzi însă acest sens este învechit. Prin urmare, iată parcursul etimologic:
lat. târ. abecedariu-, fie din abecedarìum, -ìi „alfabet”, fie din abecedarìus, -a, -um, „alfabetic” > fr. (1533) abécédaire, „manual” > rom. abecedar, s. n.
Am putea conchide că dintre toate limbile romanice, la noi, cuvântul este încă viu cu înţelesul de „manual elementar”. Sensul de „alfabet” nu a pătruns în română datorită scrierii îndelungate cu alfabet chirilic. Abecedar s-a zămislit din primele litere ale alfabetului latin (a, b, c, d), în timp ce alfabet vine de la litere greceşti alfa şi beta. Arabii zic alifato, evreii alefato, de la prima literă, alef. În lumea romanică, dar şi în cea germanică, baza a fost a,b,c…
ABRACADABRA
Este vorba de o formulă cabalistică − azi are aspectul unui cuvânt unic − folosită pentru prevenirea sau vindecarea bolilor. Era inscripţionată triunghiular pe o amuletă purtată la gât sau pe un pergament.
ABRACADABRA
BRACADABR
RACADAB
ACADA
CAD
A
Sau
ABRACADABRA
BRACADABRA
RACADABRA
ACADABRA
CADABRA
ADABRA
DABRA
ABRA
BRA
RA
A
Sau
ABRACADABRA
ABRACADABR
ABRACADAB
ABRACADA
ABRACAD
ABRACA
ABRAC
ABRA
ABR
AB
A
În ceea ce priveşte etimologia acestui cuvânt, ipoteza tradiţională cea mai răspândită spune că latinii ar fi preluat cuvântul grecesc „αβρακάδαβρα” unde „k” provine din confuzia între Σ (σ) şi Ξ (ξ). Cuvântul a fost probabil creat de gnosticii basilidieni, plecând de la grecescul „αβραξάς”, abraxas. O ipoteză mai recentă, al lui Katz (E. Katz, Abrakadabra und Abraxas. Zeitschrift für die Geschichte der Juden. 1964, t. 1, p. 179-187), preluată de mai multe dicţionare de anvergură, face conexiunea între „abracadabra” şi „abraxas”, ambele fiind cuvinte magice. Astfel, cuvântul ebraic „abra-dak-abra”, ar însemna, în traducere literală: „ca patru să zdrobească patru”, însemnând că Dumnezeu (criptograma care îl reprezintă este „patru”) va învinge cele patru elemente. Prin urmare, simbolistica numărului patru şi dispunerea lui în triunghi ar fi tămăduit de orice boală.
Prima atestare o găsim într-un poem didactic latinesc de la începutul secolului al III-lea, la Serenus Sammonicus: „inscribis cartae quod dicitur abracadabra”. În limbile moderne, este atestat în franceză, în 1560, iar în engleză, în 1565. Cuvântul, care pare să fi intrat în franceză cu sens curativ, dovedeşte o totală stabilitate fonetică în toate limbile. În română, l-am putut atesta la 1839, într-o traducere a lui Negruzzi din V. Hugo.
« Satan vous verra!
De vos mains grossières,
Parmi des poussières,
Écrivez, sorcières :
Abracadabra!
Volez, oiseaux fauves,
Dont les ailes chauves
Aux ciels des alcôves
Suspendent Smarra ! »
(Ballade quatorzième. La ronde du sabbat)
„Satan se va bucura!
Fărmecători fioroase
Cu ale voastre mâni hidoase
Preste pulberea de oase
Scrieţi: Abracadabra!
Zburaţi, paseri cobitoare
Ce cu-aripi încântătoare
Spânzuraţi c-o grea duhoare,
Prin alcovuri pe Smarra!“
(Balada XIV. Hora Sabatului)
Aşadar, sensurile actuale sunt legate fie de:
1) o formulă magică (folosită astăzi mai ales în iluzionism): „În peştera demonului amorului, zise de Lys încet… Sună din acest clopoţel de metal şi strigă… Abracadabra…”, (EMINESCU, Avatarii faraonului Tlà);
2) o îngrămădire de cuvinte fără sens sau de neînţeles: „Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte şi întregi, broşuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înţeles şi fără scop.”, (EMINESCU, Geniu pustiu).
Derivat: abracadabrant (< fr. abracadabrant): „«Diva», care nu cunoştea moravurile caste ale publicului brăilean, apare pe scenă într-un costum abracadabrant (CARAGIALE, Din carnetul unui vechi sufleur).
ABSINT
Scriban este primul care înregistrează sensurile de plantă şi de băutură:
„absínt m. (fr. absinthe d. vgr. apsintion, adică „fără dulceaţă”). Pelin. N., pl. urĭ. Rachiŭ verde preparat cu frunze şi boboci de pelin. V. verdişor.”
În contemporaneitate, doar Dicționarul de neologisme (1986) dă ambele sensuri.
Pelinului (Artemisia absinthium) în se mai spune peliniță, iarba-fecioarelor, lemnul-Domnului, iar băuturii zâna verde. Iată şi parcursul etimologic:
- ἀψίνθιον, apsínthion „iarbă amară” > lat. absinthium „pelin” > fr. (sec. XIII: absince; sec. XVI, forma actuală ) absinthe „pelin” > rom. absint, s. n.
Să citim şi câteva atestări literare din secolul trecut, toate cu referire la băutură:
„Ora aperitivului venea, ceasul verde, cum i se zice pe acolo, ceasul acela, când aerul miroasă a absint şi când birourile şi atelierele de pretutindeni îşi deschid porţile, dând drumul robilor muncii.” (D. ANGHEL, Pelerinul pasionat)
„Nicolae Damianovici e înalt şi spătos, ca un chioşc de ziare, are ochii galbeni-verzui, ca absintul după ce l-ai amestecat cu apă, nasul turtit, urechile blegi, părul cenuşiu şi faţa vânătă ca un apus de soare în largul mării.” (MINULESCU, Roșu, galben și albastru)
„Cu toţii băură absint şi oamenii urară lui Emanuel însănătoşire.” (Max BLECHER, Inimi cicatrizate)
Despre absint s-a răspândit credinţa că este o băutură toxică. De aceea, citez, adaptat, un articol de sinteză de pe Ziare.com care ne aduce lămuriri:
„A fost catalogat drept un simbol al alcoolismului, vector al criminalităţii, violenţei conjugale, alienării şi scăderii natalităţii. De aceea, în 1914, în zorii izbucnirii Primului Război Mondial, în Franţa, Guvernul interzicea băutura cu gust amărui şi lichiorurile similare. Analizele chimice efectuate în 2002 şi 2005 asupra licorii (existente în diferite puncte de desfacere) au demonstrat ca ea conţine o medie de tujon de 20 mg per litru, în timp ce analizele din secolul al XIX-lea estimau 260 mg. Comunitatea ştiinţifică actuală afirmă că, dat fiind conţinutul slab de tujon din absint, efectele toxice sunt inexistente.
O băutură bună este cea răcoritoare, foarte parfumată şi florală, cu gust uşor amărui, corect distilată, ca în secolul al XIX-lea, asemenea celei savurate de Rimbaud, Baudelaire, Paul Verlaine sau Vincent van Gogh”.
Autor: Dan Caragea – Senior Editor OR, critic literar (Portugalia)