Cronicarii Eftimie şi Azarie
Ca să putem înțelege evoluţia limbii şi a literaturii române, avem datoria să coborâm în istorie, în secolele în care s-au păstrat operele celor dintâi truditori ai literaturii române, aceştia fiind în majoritatea cazurilor feţe bisericeşti, oameni cu carte şi cu conştiinţa istorică, fiind convinşi că ceea ce au scris sau vor scrie sunt fundamente la temelia limbii şi a literaturii române. M-am oprit la această perioadă ce cuprinde secolele XVI–XVII tocmai fiindcă aceste cronici realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. S-au scris cronici în toate provinciile româneşti, dar cele mai valoroase sunt cele ale cronicarilor moldoveni şi munteni.
Sigur, voi spune povestea, căci este o poveste despre patriotism şi conştiinţă, cu doi cronicari moldoveni, Eftimie şi Azarie, continuatori ai operei cronicarului Macarie care spunea că s-a apucat de scris pentru ,,a nu lăsa ca faptele întâmplate în vremurile şi domniile trecute să fie acoperite de mormântul uitării, ci a le reda istoriei”. Frumoasă profesiune de credinţă, deşi cronicile sunt laudative în fiecare caz în parte, ele fiind comandate de către domnitorul sub a cărui domnie au fost scrise cronicile. Dincolo de acest aspect, ele sunt valoroase, îmbogăţind patrimoniul cultural românesc. Ucenicul şi continuatorul cronicarului Macarie a fost călugărul şi cronicarul moldovean Azarie, cel care a scris o cronică a Moldovei dintre anii 1551 şi 1574, în limba slavonă, din porunca domnitorului Petru Şchiopul şi care reflectă punctul de vedere al marii boierimi şi al clerului. Textul acestei cronici a fost găsit de către Ion Bogdan într-un manuscris din secolele XVI–XVII, în Biblioteca Imperială din Sankt-Petersburg şi publicat de acesta în Analele Academiei Române din anul 1909, sub numele Letopiseţul lui Azarie.
Date referitoare la viaţa lui Azarie nu se cunosc, se ştie numai că a fost călugăr în Moldova, de unde provine şi manuscrisul din Biblioteca Imperială din Petersburg şi că el se considera ,,ucenic nemernic” al cronicarului Macarie. El a avut însărcinarea, din partea domnitorului Moldovei, Petru Şchiopul, de a scrie o cronică a ţării cu privire la anii lui de domnie. Azarie a procedat după sistemul întrebuinţat de cronicarii din vechime, continuând opera predecesorilor săi, fără „să încerce a prelucra” cele scrise mai înainte. El copiază „Cronica de la Putna” şi pe cea a lui Macarie de la data până unde „au mers alcătuirile retoriceşti ale părintelui Macarie” (1551), continuă istoria Moldovei, inserând evenimentele pe care le cunoştea personal până la anul 1574. Cronica lui Azarie se încheie cu începutul domniei lui Petru Şchiopul, căruia Azarie îi doreşte „viaţă îndelungată şi pace adâncă”.
Profesorul I. Bogdan, în urma unei critici interne a ,,Cronicii lui Azarie”, a constatat că autorul n-a utilizat pentru cronică niciun fel de izvoare scrise, ci a alcătuit-o „după amintirile sale personale şi din auzite”. Ca model literar pentru ,,Cronica lui Azarie” a servit opera lui Macarie, „părintele dătător de vorbe bogate” şi „izvorul de vorbire aleasă”. Cronica lui Azarie începe cu povestirea domniei lui Ştefan-Vodă, descriind intrigile boierilor şi omorârea domnitorului la Ţuţora de către conjuraţia boierească. Azarie, spre deosebire de Eftimie, spune că Ştefan Rareş domnea „în chip binecinstitor” şi boierii care l-au ucis „s-au ridicat în chip tâlhăresc asupra voievodului”. Autorul recurge la acelaşi stil retoric, la aceleaşi comparaţii şi epitete înflorite ca şi Macarie. Azarie a îndeplinit porunca domnească a lui Petru al II-lea. Venirea la a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu este considerată de către cronicar nouă în istorie. Se dau amănunte cu privire la boala şi moartea lui Alexandru Lăpuşneanu. Acesta este înfăţişat, ca şi la Eftimie, ca un om chibzuit şi blând, care are grijă de săraci, îşi învaţă copiii carte, încheie pace cu vecinii şi zideşte o mănăstire mare, Slatina, cu „o biserică aşa de împodobită cu frumuseţi, încât, dacă Dumnezeu însuşi ar vrea să trăiască într-o zidire făcută de mâini omeneşti, în aceasta ar trăi”. Mai departe autorul ne dă ştiri cu privire la moartea alesului între filosofi, a lui Macarie, povesteşte amănunţit, nu fără indignare, înlăturarea de la domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu şi înscăunarea lui Despot-Vodă.
Şi în cazul lui Eftimie nu se cunoaşte bine cine şi unde a fost egumen, însă importantă este cronica sa, ,,Cronica lui Eftimie”, aşa cum este ea cunoscută şi este istoria oficială a domniei lui Petru Rareş ce cuprinde evenimentele din Moldova din perioada 1541–1553. A fost descoperită într-un zbornic de la Kiev, copiată de călugărul Isaia la Slatina din Moldova, în continuarea ,,Cronicii lui Macarie”. Eftimie povesteşte, în acelaşi stil retoric, faptele din a doua domnie ale lui Petru Rareş şi anume cum „s-a sculat Petru Vodă… asupra lui Mailat, voievodul Ardealului”. Petru-Vodă îl atrage pe Mailat într-o cursă, îl pune în lanţuri „şi-l trimise marelui împărat al turcilor Soliman”, dar şi despre o nouă incursiune împotriva ungurilor. În anul 1544 Petru Rareş povesteşte cum îşi trimisese pe fiul sau, Iliaş, la Constantinopol. „Sub anul următor se vesteşte moartea lui Petru Rareş şi înscăunarea la domnia Moldovei a fiului său, Iliaş-Vodă”. În anul 1551 a venit în scaunul Moldovei Ştefan cel Tânăr, al doilea fecior al lui Petru Voievod, care „la început se arăta a fi bun şi iubitor de Dumnezeu şi îmblânzea pe toţi şi se îngrijea de biserici…”. Mai târziu „începu a călca pe urmele fratelui său”.
Eftimie îl califică pe domnitor drept „turbat de nebun”, „ucigaş fără de lege şi sugător de sînge”. Cronica continuă cu domnia lui Alexandru „cel viteaz şi cel nou”, cum îl numeşte Eftimie pe Alexandru Lăpuşneanu. Se povesteşte cum Alexandru Lăpuşneanu, ajutat de polonezi, înlăturându-l pe Joldea, contracandidatul său, este ridicat cu mare cinste la domnie. Se vorbeşte de blândeţea domnitorului, „de bunătatea năravului şi de înţelepciunea lui”, de „virtute” şi toate „bunele însuşiri”. Cronica lui Eftimie se termină cu povestirea despre zidirea de către Alexandru a mănăstirii Slatina. „Stilul lui, după cum afirma I. Bogdan, este mai natural şi mai lămurit, conţine cu mult mai puţine atribute retorice, mai puţine comparaţii, mai puţine reflexiuni morale etc., decât al lui Macarie”. Este şcoala lui Constantin Manasses (cca. 1130–cca. 1187), cronicar bizantin care a devenit faimos în secolul al XII-lea în timpul domniei lui Manuel I Comnen (1143–1180). Cronica lui Manasses se compune din aproximativ 7.000 de linii, aşa-numite versete politice. Această lucrare s-a bucurat de o mare popularitate şi a apărut într-o traducere liberă în proză, fiind tradusă în secolul al XIV-lea în bulgară şi slavo-română. Pentru că aceste cronici au fost scrise la comanda unui domnitor, ele furnizează mai puţine date istorice şi sunt mai mult portrete literare.
Autor: Pușa Roth – Senior Editor OR, scriitor, scenarist, jurnalist, membrul al Uniunii Scriitorilor din România