Dan Caragea: Mic îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație – Accentul

Norma ne arată că nu ne putem bizui în chip absolut doar pe auz sau pe pronunția deprinsă spontan, de la alții. Deși principiul scrierii limbii române este unul fonetic, există diferențe subtile între scriere și rostire. Spunem, bunăoară, „uaie” (cu u scurt), dar scriem „oaie”; rostim „ieu” (cu i scurt), dar scriem „eu”. Principiul fonetic nu este și nu poate fi unul absolut.

Așa cum se întâmplă și aiurea, norma este temeiul și temelia unei limbi unitare. În realitate, moldovenii vor vorbi și în viitor moldovenește, cei din Transilvania vor rosti și ei după tradițiile graiurilor locale, dar scrierea trebuie unificată prin normă. Și astfel, ajungem la limba literară care trebuie predată în școli.

Nevoia limbii zise literare este o realitate care nu ar trebui să ne intrige sau să ne revolte. În urmă cu mai bine de două sute de ani, a început lupta pentru o gramatică a limbii române, chiar înainte de a avea, ca stat, o constituție. Constituția și gramatica consfințesc legile de bază ale statului modern. Constituția este emanația Parlamentului, gramatica și dicționarul sunt menirea Academiei. Ambele instituții sunt legiuitoare și apărătoare ale ființei naționale.

Limba, bunăoară, este cel mai de preț patrimoniu al unei etnii. Când nimeni nu o mai vorbește, neamul se stinge iremediabil. Așa s-a întâmplat, în veacul al XIX-lea, cu dalmata. De aceea, a nesocoti limba literară nu este un semn de cumpătare și nici de respect pentru concetățeni.

În prelungirea articolului precedent, voi discuta, mai întâi, poziția DOOM (2005) în privința accentului.

ACCENTUL

Nu are o poziție fixă în limba română, ceea ce duce, adesea, la deplasarea lui, în funcție de considerente socioculturale, dar mai ales de presiunile sistemului limbii, adică de analogiile pe care vorbitorii le stabilesc în minte cu vocabulele cunoscute (ca într-un dicționar de rime).

Cum nu se pot da, pentru limba română, reguli de accentuare, așa cum există în spaniolă, de exemplu, vorbitorii trebuie să consulte dicționarul, ori de câte ori survin nesiguranțe sau rostiri care nu ne sună corect.

Accentul poate sta pe ultima silabă, pe penultima, antepenultima și chiar pe a patra silabă numărată de la finală, precum la: gărgăriță, lapoviță, prepeliță, veveriță (cuvinte de origine slavă).

Un număr mic de sufixe pot fi și accentuate și neaccentuate: -et (brădet, păsăret, dar foșnet, pocnet), -ete (scumpete, dar foamete), -iște (porumbiște, dar iniște), -iță (porumbiță, dar bivoliță).

În situațiile în care există două variante de accentuare, se preferă accentuarea spre finala cuvântului: bolnav, caracter, dușman, dar regizor (nu regizor, cum recomanda Îndreptarul). În poezie, din necesități ritmice se pot prefera variantele:

„Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,

Dușmănit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste” (M. Eminescu, Scrisoarea III)

În morfologia verbului apar confuzii la conjugarea a II-a și III-a. La prezentul indicativ, diferă modul de accentuare la persoanele I și a II-a plural: scădem, scădeți; tăcem, tăceți; dar mergem, mergeți; facem, faceți, zicem, ziceți (nu mergem, mergeți; făcem, făceți; zicem, ziceți).

De asemenea, se observă deplasări incorecte ale accentului și în cazul verbului a fi, un verb de conjugarea a IV-a: suntem, sunteți, nu suntem, sunteți.

Iată și unele aspectele noi, introduse în DOOM, 2005, sintetizate de coordonatorul ediției, Ioana Vintilă-Rădulescu (Ce e nou în DOOM, Internet), și pe care le vom cometa cum se cuvine.

Se recomandă o singură accentuare la: avarie, crater, despot.

Avarie (din fr. avarie) s-a pronunțat inițial cu accentul pe i, după modelul francez. Din 1958, dicționarele academice au acceptat pronunția avarie la forma-tip. Aceeași poziție a accentului apare în: aprilie, butelie, camelie, canalie, evanghelie etc., în contrast cu cele cu accent pe penultima silabă: anomalie, bătălie, chelie etc.

Pentru crater (din fr. cratère) au fost acceptate două pronunții până în 2005. Totuși varianta etimologică crater continuă să fie înregistrată în DEX, 2009.

La fel, despot (ngr. despótis, fr. despote) avea o a doua formă, până în 2005, justificată de neogreacă și franceză. Includerea însă, mai demult, în programa școlară a piesei lui Vasile Alecsandri, Despot-Vodă, a dus la consolidarea pronunției despot, mai firească în românește. Spune Laski:

Ba mai degrabă-un… Despot cu brațul lung de fier,

Să bată, să apese pe dârza lor cerbice

Și-n capul lor sămânța de vrajbă să o strice…

Și iată de ce, frate, primit-am bucuros

Ca să ajut avântu-ți de dor ambițios.

Sunt leah; cu moldovenii în veci n-am împăcare,

Tu cauți un tron, Despot?… eu caut răzbunare!

Nu cred că cineva ar pronunța, în aceste contexte, Despot.

Se admit variante literare libere (prima formă e forma-tip): acatist / acatist, antic / antic, gingaş / gingaş, hatman / hatman, jilav / jilav, penurie / penurie, trafic / trafic.

Din observațiile noastre, formele preferate de vorbitori sunt: acatist (prin analogie cu: acordeonist, afacerist, capitalist etc., deși acatist nu este un derivat); antic (pronunție generalizată, prin analogie cu atlantic, gigantic, romantic etc.; forma antic este resimțită ca erudită sau prețioasă); gingaș (deși la Alecsandri, Eminescu accentul era gingaș, am remarcat trecerea spre gingaș, fie prin analogie cu fluturaș, iepuraș, oraș etc., fie ca reacție la o accentuare resimțită ca în maghiară); hatman (ca în dușman, german, musulman, otoman etc.); jilav (ca în firav, dar poate și prin influența numelui propriu Jilava); penurie (prin analogie cu aurie, bucurie, farfurie etc.; aud des furie, în loc de furie, ceea ce demonstrează tendința deplasării accentului cult), trafic (se va spune tot mai des trafic, ca în biografic, cinematografic, grafic, dar și prin analogie cu un presupus etimon englez; în expresia trafic de influență, nu am auzit pronunția cultă trafic).

Ar fi trebuit să adăugăm la această listă și taxi / taxi. În limba vorbită se aude, în mod covârșitor, taxi. Mai mult, DOOM, 2005, înregistrează maxi-taxi, unde se indică și calea engleză de pătrundere. Alte dicționare mai înregistrează: taxi-girl, taxi-parti, anglicisme care pot justifica o „repătrundere” prin engleză.

Dan Caragea – Critic literar / Portugalia