Dan Caragea: Academia și dicționarele sale

ACADEMIA ȘI DICȚIONARELE SALE

DICȚIONARUL LIMBII ROMÂNE – EDIȚIA A DOUA (IV)

Ceea ce izbește de la început, comparând cele două redactări ale articolului abanos, este numărul de citate incluse în ediția a doua, din 2021 (textele au fost prezentate în cronica mea anterioară). Va trebui, totuși, să le privim în amănunțime, căci diferențele sunt multe, iar unele destul de sensibile.

Astfel, în ediția din 1913 sunt indicate trei sensuri (unul referitor la arbore, altul, specializat, la lemn, și un al treilea sens, poetic, când se are în vedere o imagine, o metaforă: „Două lacrimi udă geana-i de-abanos.”, imagine poetică pe care DLR² o va trata ca locuțiune). Fiecare sens este ilustrat prin 1-2 exemple luate din folclor, din documente, din Alecsandri și Bolintineanu. Avem și o primă atestare, la 1699, pentru sensul de lemn. Articolul din ediția lui Sextil Pușcariu este clar, ilustrările nu sunt echivoce, dar redus, am zice, la esențial. Cu toate limitările ce i s-ar putea reproșa astăzi, este de necontestat faptul că Pușcariu a oferit modelul pe care s-a lucrat, mult mai târziu, Dicționarul limbii române literare contemporane (1955-1957) și, apoi, toate dicționare noastre academice:

ABANÓS, abanoși, s. m. Arbore exotic cu lemnul negru, greu și durabil (Diospyros ebenum). Foiuleană de-abanos, La luncuța rară-n jos Trece Ghiță cel frumos. ȘEZ. II 80. ♦ Lemnul acestui arbore. Un lung caic de abanos în aur prelucrat. ALECSANDRI, P. A. 67. ◊ Fig. [Femeia] lovește automatic Fildeșul sau abanosul învechitului clavir. MACEDONSKI, O. I 87.

Ediția a doua a DLR (2021) menține, cum era de așteptat, distincția sensurilor principale: arbore vs lemn, atribuie domeniul „Botanic” doar primului, iar în locul folosirii poetice, introduce o locuțiune adjectivală. De subliniat că, deși se prezintă ca a doua ediție, în realitate nu se preiau decât parțial exemple date de Pușcariu. Să fie aceasta o practică firească? Aici se impun unele comentarii.

La primul sens, de arbore, DLR² dă o definiție mai cuprinzătoare inspirată din DEXI (2007). Comparați:

1. BOT. Arbore exotic, din familia Ebenaceae, cu lemnul negru și dur, din zonele tropicale și subtropicale (mai ales din India) (Diospyros ebenum).

1 (bot.) Arbore exotic din zonele tropicală și subtropicală (mai ales din India), cu lemnul negru, greu, tare și durabil (Diospyros abenum).

Acum aș vrea să fac o precizare de principiu. Când spunem că o mobilă este din lemn de abanos, nu avem în minte arborele (ebenul), ci lemnul prelucrat al acestuia, motiv pentru care, din punctul meu de vedere, enunțurile bastonul meu de abanos sau bastonul meu din lemn de abanos sunt unul și același lucru, chiar și pentru cineva care nu știe să deosebească abanosul de alți arbori. Astfel, toate citatele cu lemn de…. nu fac referire la arborele exotic, ci la o esență lemnoasă, după secționare și prelucrare, pe care o deosebim în comparație cu o alta, și unde ideea arborelui cu rădăcini, trunchi și coroană dispare complet. Prin urmare, pentru claritate, resping:

1. Toate atestările de la sensul 1 care conțin lemn de…și care pretind că ilustrează ideea de arbore.

Ultima atestare, din 2003, se referă clar la lemnul abanosului, și nu la arbore, fiind o ilustrare eronată, din punctul meu de vedere:

2003 GRIDAN, Univ. Bijut., 150: Lemnul are o gamă plăcută de culori … Variază în ce privește duritatea de la fragilitatea lemnului de balsa și de tei până la duritatea aproape de piatră a abanosului.

2. Toate trimiterile la opere lexicografice, al căror loc este la referințe, dacă dorim să facem și mențiuni lexicografice. Altfel, această listă:

1862 PONTBRIANT, D.

1868 BARCIANU-POPOVICI, Vocab.

1870 COSTINESCU, Vocab., I.

1871 LMD, III.

este de necitit, ca să mă exprim eufemistic. Dicționarele anterioare slujesc conceperii articolului, justifică sensurile, definiția, dar nu pot fi confundate cu atestările textuale care surprind cuvântul în limbă, în context, ajutându-ne să-i deducem înțelesul. Mai mult, în chip arbitrar și aiuritor, operele lexicografice de după 1900 nu apar în lista atestărilor, ci sunt expediate într-o secțiune aparte, la final, numită „Referințe bibliografice” fără ca cineva să dea vreo explicație. Dar oare există vreo explicație serioasă pentru o asemenea fractură?

3. Ar trebui respinsă ideea citatelor luate din două traduceri ale aceleiași opere. Aici cea mai veche este și cea mai clară:

1821 L. ASACHI, Bordeiul, 30/1: În fundul salei era o estradă încunjurată cu o balustradă de lemn de abanos.

1850 PELIMON, Coliba, 17: În fundul salei era o stradă ceva mai înaltă, ocolită cu grile de lemn de abanos.

4. Ar trebui respinsă ideea citatelor folclorice echivalente care nu aduc nimic nou (eventual variante de pronunție locală care nu ar trebui să-l intereseze pe lexicograful actual)

1887 Folc. Dobr., 498: Verde foaie abanos, Rămâi taică sănătos.

ante 1897 Mater. Folk., 235: Frunzuliță d-abanos, Trece sara pe din dos.

1897 VASILIU, Cântece, 109: Frundză verdi di-abănos.

O excepțională decizie a fost aerisirea acestei secțiuni, atestările fiind prezentate unele sub altele, cu anul datării înainte, ca la Oxford English Dictionary, ceea ce înseamnă că o bună practică internațională a fost adoptată și la noi. Importanța datării este cu atât mai mare, cu cât citatele sunt date, în majoritate, după ediții recente. Mai mult, ele ne ajută să ne situam în timp, mai ales că bibliografia nu va fi publicată în fiecare fascicolă ‒ neajunsul sever al editării tradiționale, pe hârtie.

DLR² consideră că există și un sens figurat pentru arbore (la sensul 1). Contestăm acest sens, propunând, ca la Hasdeu, un adverb omonim, așa cum savantul explicase definitiv în Etymologicum, vol. 1, București, Stabilimentul Grafic Socec & Teclu, 1887, pp. 66-68.

DLR² ne spune că acesta există în comparații și „sugerează ideea de duritate, de asprime”. Exemplul ilustrativ este luat din Anton Pann, Povestea vorbei (1847). La Pann sunt două contexte în care apare „abanos” legat de verbele „a sta”, „a ședea”. În ambele situații este vorba de metafore, nu de comparații. Nu sunt contexte reale, ci figurate, unde ideea de lemn și negru dispare cu desăvârșire, cum observase Hasdeu. În ambele situații, Pann se referă la femei:

„Te-au lăsat toți ș-ai rămas

Ca un odorog de vas;

Cât să te dregi la obraz,

Te-ai trecut, nu mai ai haz.

Gândeai că chipu-ți frumos

O să stea tot abanos.”

Și în altă parte, al doilea fragment, citat de DLR²

„M-a îmbătrânit, mi-a scos peri albi.

Și ea

Șade tot abanos, țapăn și vârtos.”

Unde este aici „ideea de duritate, de asprime”? Explicase bine Hasdeu că spunem astfel despre „cineva care nu se schimbă, nu se moaie, nu slăbește”. În primul exemplu, femeia are acum pielea obrazului flască, nu ca pe vremuri, întinsă. În al doilea, dimpotrivă, bărbatul îmbătrânește, iar femeia e neschimbată, zdravănă și făloasă.

În plus, nu știm dacă o asemenea exprimare este extensivă la limbă (atestarea e doar la Pann) și, la fel că și „frunză verde de abanos”, nu ține mai degrabă de stil.

Sensul al doilea se referă la lemn, iar definiția este inspirată din DEX:

2. Lemnul acestui arbore, folosit pentru fabricarea mobilei de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.

Acest sens este bogat ilustrat, cu șaisprezece citate, începând cu 1699. Apar aici mobile și o serie de obiecte din abanos: în trei cazuri bastonul sau toiagul de abanos, în două, mătăniile… O singură exemplificare din fiecare ar fi fost poate de ajuns.

DLR² propune și un sens figurat, din Mumuleanu:

1837 MUMULEANU, Poezii, 222: Noaptea viind triumfătoare, Cu steag negru-ntunecos … Stând în tron de abanos.

Personal, consider că este vorba de o imagine poetică (poezia impune o altă ordine, un alt univers referențial), pentru care mi se pare mai justificată considerarea poetic, ca la Pușcariu,  în loc de figurat. Pentru folosirea figurată, mai degrabă s-a folosi exemplul din DLRLC, unde avem o figură de stil cu referire la clapele unui clavir:

Fig. [Femeia] lovește automatic Fildeșul sau abanosul învechitului clavir. MACEDONSKI, O. I 87.

În fine, DLR² mai propune ca metafora „de abanos”, cu înțelesul de „negru, negru-lucios”, pentru a descrie părul feminin, să fie considerată o locuțiune adjectivală. Asemenea tratament s-ar aplica tuturor materiilor folosite metaforic: față de ceară, barbă de nea, ochi de vultur etc. Dicționarele moderne le tratează ca „alunecări semantice”, dar gramatica clasică propune ideea de locuțiune.

Articolul se încheie, conform Seriei noi, cu informații despre flexiune (este dat pluralul abanoși pentru arbori, dar se omite abanosuri pentru sensul 2:

Astfel, cel mai frumos palat din Amnia, împodobit cu fildeşuri, abanosuri și marmură, e cel mai lipsit de bielşugul pîntecelui și adăpostește pe un sărac. Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, București, Minerva, 1981, p. 148)

În privința variantelor, apare abănos, pronunție dialectală, dar nu se specifică și zona.

Etimologia, secțiunea cea mai vitregită, ne spune doar că acest cuvânt provine din turcă. Or, se pierde aici orice legătură cu modernul eben, ebenist, luate din franceză. Cine citește articolul lui Hasdeu, citat mai sus, nu are cum să nu constate o prăbușire a etimologie la noi, în DLR Seria nouă. Nici în raport cu etimologia nu mai putem vorbi de o a doua ediție, pentru că nu se păstrează sau adaugă, ci se sărăcește și distruge gândul original. Ceva greoi, din anii întunecați ai comunismului, apasă peste spiritul ce se mișca liber, dezinvolt, la 1913. O sută de ani mai târziu, restaurarea este o iluzie. Actuala ediție vine de ieri, din experiența recentă, cu metehnele ei, și nu a putut restitui originalul.

Acestea fiind spuse, consider că lecția lui Pușcariu și a dezvoltării lexicografiei contemporane în marile culturi ar trebui să fie pe deplin asimilată dacă se dorește să se meargă cu strălucire mai departe. Fascicola I din DLR² a făcut un pas hotărâtor și înnoitor, dar nu a dat Opera. Doar o dezbatere atentă, implicând și publicul avizat, poate duce la o decizie durabilă în privința acestei ediții, pentru mine, deocamdată, provizorie. Abia când o vom vedea pe Internet, vom putea aprecia cum se cuvine efortul considerabil, dar și muncile ce încă mai sunt de împlinit.

Autor: Dan Caragea – Portugalia

Nota Redacției:

Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (specialitate B: Limba și Literatura Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, publicând în reviste culturale din România. Între 1991 și 1993, a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini, director al societății Cyberlex, responsabil pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului „Tropes” (analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului „Tropes” și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică „Analiza automată a discursului”, în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la implementarea proiectului „Romtext” în România. Publică și în revista culturală Leviatan.