Ciprian Mihali: Riscurile digitalizării pentru copiii noștri

1 iunie este ziua în care pe rețelele de socializare adulții se laudă mai mult cu copiii lor decât cu animalele lor de companie. Părinții profită de această nouă ocazie pentru a-și expune, în văzul întregii lumi, copiii minunați, copii frumoși, copii inocenți și zâmbitori.

O lume minunată plină cu poze de copii

Părinții sunt mândri – și au toate motivele să fie – că au asemenea copii și că se pot lăuda cu, fără îndoială, cel mai frumos lucru care li s-a întâmplat. 1 iunie este cel mai bun pretext pentru a defila online cu adevărate istorii vizuale, cu fotografii făcute copiilor lor în cei 5, 8 sau 14 ani de viață de până acum. Scopul nobil scuză, nu-i așa, mijloacele tehnice prin care el este atins.

Un raport al Comisarului pentru Copii din Anglia, apărut la sfârșitul lui 2018, arată că părinții postează în medie 1.300 de poze cu copiii lor înainte ca aceștia să împlinească 13 ani, iar de când copiii înșiși au început să utilizeze masiv platformele sociale, ei ajung la majorat cu un bagaj de aproape 70.000 de postări. Cu siguranță că aceste cifre trebuie revizuite în sus din cauza pandemiei și a utilizării intensive a rețelelor sociale în ultimul an și jumătate.

Astăzi, una dintre cele mai importante surse de informație, în toate sensurile acestei expresii, sunt copiii. Puține părți ale realității noastre cotidiene sunt atât de ușor de „dataficat” precum copiii. Puține baze de date sunt atât de facil de manipulat precum baza de date în permanentă creștere pe care o reprezintă copiii noștri.

Digitalizarea lumii

Lumea noastră devine în ritm accelerat o infinită bază de date. Sensul ei, adevărul ei, pare a fi de acum descifrabil în calcule algoritmice sofisticate a căror logică ne scapă definitiv. Avantajele digitalizării sunt uriașe, nu e nicio îndoială asupra acestui lucru.

Necesitatea și urgența gestionării complexității problemelor noastre își poate găsi un răspuns pe măsură în utilizarea instrumentelor digitale; de altfel, digitalizarea a devenit, pe bună dreptate, o prioritate a politicilor publice în societăți sufocate de birocrație, cum este societatea românească.

Transparența digitală e un imperativ și o șansă pentru instituțiile statului de a funcționa conform unor reguli democratice clare și adaptate la nevoile cetățenilor.

Despre beneficiile digitalizării, inclusiv pentru copiii noștri, este aproape inutil să vorbim, le putem constata zi de zi: de la activitățile școlare și acțiunile educative online până la posibilitatea supravegherii lor la distanță ori la monitorizarea stării de sănătate, nenumărate sunt domeniile în care revoluția numerică îmbunătățește viața cotidiană.

În același timp, însă, trebuie să înțelegem digitalizarea ca pe o imensă acumulare de date despre fiecare dintre noi. Ca pe o colectare permanentă, în cea mai mare parte neștiută, de informații, nu doar acele informații pe care noi le oferim, ci și acelea care sunt colectate din tot ce facem, din tot ce simțim, din tot ce alegem. Iar asta fără măcar să știm că în acest fel alimentăm algoritmi care încep să ia decizii pentru noi: ce gusturi să avem, ce cumpărături să facem, unde să mergem în concediu, ce medici și medicamente să luăm, ce rețete să urmăm ca să fim fericiți, sănătoși, buni etc.

Riscurile digitalizării pentru copiii noștri

Nepriceperea noastră în materie de digitalizare și platforme sociale sporește pe măsură ce copiii noștri înșiși ne dau lecții despre cum să le folosim. Dar aceste lecții nici măcar nu sunt despre protecția lor, despre intimitatea lor, ci despre ușurința cu care noi înșine ar trebui să ne folosim de uneltele digitale.

Nepriceperea noastră ține apoi de înțelesul foarte limitat pe care îl avem despre distribuirea și colectarea informațiilor. Căci nimic nu ni se pare mai inocent decât a distribui o imagine (sau o sută de imagini) cu copiii noștri, de la prima ecografie cu el în burta mamei până la majorat, în toate ipostazele private sau intime, în momentele lor de bucurie sau de suferință, pe patul de spital, încercând în acest fel să ne împărtășim fericirea sau tristețea cu prietenii.

Spre deosebire de noi, însă, generațiile de copii din ultimii ani alimentează bazele de date ale lumii cu informații despre toată viața lor, ceea ce are mai multe consecințe, pe care nu fac decât să le numesc aici.

Discuția despre ele trebuie să fie mult mai apăsată și mai detaliată. Să ne gândim deci că:

  • transmitem în flux continuu despre noi și despre copiii noștri informații, direct și indirect, oriunde ne-am afla, online, acasă, pe drum, la școală, la joacă, la serviciu;
  • așa cum o spun diferitele studii, riscul cel mai mare este că pur și simplu nu știm la ce riscuri ne expunem și îi expunem pe copii furnizând în avalanșă date despre ei;
  • pe termen scurt, absolut toate informațiile despre ei, chiar și cele mai nevinovate (o poză cu copilul suflând în tortul aniversar) pot fi folosite pentru a le face rău: de la bullying-ul din școală, la furtul de identitate virtuală, la realizarea de imagini și filme false;
  • supraexpunerea unor copii – încă o dată, cu cele mai bune intenții din lume – înseamnă a-i priva de o parte din experiența copilăriei lor. Înseamnă a-i obișnui cu ideea că e mai important să fie văzuți într-un moment decât să trăiască momentul. Însemnă a le da de înțeles că libertatea și independența lor constau în a depăși limitele și a-i obișnui să se expună total, să-și expună corpul, trăirile și viața cea mai privată. Mai înseamnă, în sfârșit, a-i obișnui cu ceva la fel de grav, și anume supravegherea.
  • să ne gândim, în sfârșit, că acești copii, oferiți azi pe tavă bazelor de date naționale și mondiale, vor ajunge într-o bună zi adulți. Vor purta cu ei un pasiv incredibil de informații care vor spune multe despre gusturile lor, despre comportamentul lor, despre credințele lor. Iar aceste informații le vor construi un profil, pe baza căruia vor fi angajați sau nu, vor beneficia de anumite șanse sau nu, vor avea dreptul la asigurări sau nu, vor fi tratați în anumite spitale sau nu, vor putea călători sau nu și așa mai departe.

Tot ce arătăm noi azi despre ei le va crea o anumită identitate, cu care ei vor trebui să trăiască toată viața, mult după ce noi nu vom mai fi. Viitorul este, astfel, construit și prin efortul nostru, al celor care nu știm astăzi de ce vor avea nevoie copiii noștri mâine și ce le va dăuna mâine. Nu-i putem învăța prea multe despre viitor, dar putem face măcar atât: să nu le îngustăm viitorul, protejându-i, expunându-i cât mai puțin și învățându-i care sunt înțelesurile libertății și demnității umane.

Autor: Ciprian Mihali

Un material publicat în spotmedia.ro/ și preluat cu acordul autorului, de Occidentul Românesc.

Nota redacției:

Ciprian Mihali predă din 1992 filosofia contemporană la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Este doctor în filosofie al acestei prestigioase universități din Cluj, dar și al Universității din Strasbourg. A ținut cursuri despre spațiul public ca profesor invitat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București. În perioada 2012 – 2016 a fost ambasador al României în Senegal și alte șapte state din Africa de Vest, iar din 2016 până în vara lui 2020 a lucrat în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles, ca director pentru Europa de Vest al Agenției Universitare a Francofoniei.