Andra Mateescu: Obiceiuri și tradiții în preajma Sărbătorilor de Paști

Tradiţiile din Postul Mare sunt diferite de la o regiune a ţării la alta şi datează de sute de ani. Anul acesta, Postul Paştelui sau Postul Mare a început pe data de 18 martie şi se încheie pe data de 5 mai. Postul nu trebuie văzut ca o pedeapsă, ci ca pe o provocare. Este un test al înfrânării poftelor, o lecţie de voinţă care ne dă posibilitatea să ne autoeducăm. Prin ieşirea de sub imperiul satisfacerii poftelor, omul devine mai liber, mai stăpân pe sine, nemaifiind robul acestora. În perioada postului, credinciosul duce o viaţă curată, spiritual şi trupeşte, rugăciunile sale au putere mai mare, iar rugile ajung mai uşor la Dumnezeu.

Moldova

Tradiţiile şi obiceiurile legate de Postul Mare, cel mai solicitant din calendarul creştin-ortodox, datează de sute de ani şi se păstrează în Moldova mai bine decât în celelalte zone ale ţării. Lăsatul Secului pentru Postul Paştelui cade între 1 februarie şi 8 martie, perioadă care se suprapune aproximativ începutului primăverii, iar în comunităţile tradiţionale această zi echivala cu o adevărată petrecere în aer liber, nu numai a tinerilor, ci a întregii comunităţi. În duminica dinainte de intrarea în Postul Mare, (Zăpostitul de Paşti sau Duminica Albă), are loc un festin gastronomic care se lasă, de regulă cu excese alimentare şi bahice. Se pregătesc diverse feluri de mâncare fără carne, dar care conţin multe produse lactate, brânză, lapte, smântână. Toată comunitatea se adună şi mănâncă atunci, pentru a nu duce lipsa mâncărurilor în cele 40 de zile de abstinenţă. Toată lumea din sat trebuie să se împace cu toată lumea cu acest prilej, iar cei săraci, care nu-şi permit festinul, primesc de pomană. „Strigarea peste sat“ este o altă manifestare specifică lăsatului secului, care se regăsea în toate zonele ţării, în unele locuri din Moldova practicându-se şi astăzi. Intrarea în post este marcată printr-o curăţenie generală foarte severă, întreaga perioadă a postului fiind una în care se urmăreşte purificarea prin toate mijloacele. Luni, prima zi de post, femeile se îndeletnicesc cu spălatul tuturor vaselor din bucătărie. Se face leşie cu apă şi se spală toate farfuriile, lingurile, furculiţele, toată bucătăria, mobilierul, în general toată casa este curăţată, astfel încât orice urmă de grăsime de natură animală să dispară, ca să nu se spurce mâncarea. În comunităţile rurale, sătenii mai înstăriţi foloseau chiar un alt rând de vase care erau coborâte din pod doar pentru perioada de post. Postul Paştelui era ţinut cu sfinţenie în comunităţile tradiţionale, acesta fiind mult mai sever decât cel al Crăciunului. Restricţiile la alimente culminau cu Săptămâna Mare, atunci când se ţinea post negru sau doar cu pâine şi apă. În Neamţ, se alungă spiritele rele cu fum de cauciuc ars. În afara orânduielilor cerute de biserică înainte şi în timpul Postului Mare, nemţenii respectă cu sfinţenie câteva tradiţii, păstrate din tată în fiu. În anumite localităţi din judeţul Neamţ există tradiţii respectate de-a lungul timpului de orice credincios. Pentru alungarea ispitelor se aprind focuri pe dealurile din apropierea satelor şi se face mult zgomot. Ortodocşii de etnie romă obişnuiesc să ardă cauciucuri, pentru ca fumul gros să alunge spiritele rele. În afară de renunţarea la carne, lapte, brânză şi ouă, în prima săptămână de post nemţenii renunţă şi la ulei. Un obicei care a existat sute de ani în satele din Moldova dar care s-a pierdut din cauza condiţiilor economice.

Obiceiuri din Muntenia

Postul Paştelui este cel mai lung şi cel mai auster dintre toate posturile creştine, dar este totodată o perioadă în care tradiţii precreştine se unesc cu cele creştine într-un complex etnologic de o frumuseţe specific românească. Nici zona de sud a ţării nu stă diferit în ceea ce priveşte obiceurile. Tradiţiile ce ţin de rural şi respectul faţă de recoltă moştenit din generaţie în generaţie de la cei mai vechi locuitori din aceste zone şi profunzimea spirituală creştină se unesc într-un mod perfect armonios. Împreună au dat naştere unei bogăţii culturale inedite, obiceiuri străbune păstrându-se până astăzi. Debutul primăverii aduce cu sine ideea de renaştere, iar la nivelul obiceiurilor străbune ţine de diverse metode de ritualuri ţinute în cinstea fertilităţii pământului, a rodului bogat de peste an, spun specialiştii. Obiceiurile din postul de şapte zile sunt un sincretism între aceste concepte cu obiceiuri magice în combinaţie cu cele creştine. Este pe de-o parte vorba de renaşterea fizică şi apoi de cea spirituală. Credinţa creştină instituie împăcarea între semeni, iertarea. Nu poţi să fii liniştit fără să ai relaţii bune cu rudele, cu apropiaţii şi chiar cu vecinii. Apoi, masa de duminică seara trebuie să fie îndestulătoare, se mănâncă şi se bea excesiv pentru ca oamenii să intre sătui în post. Iar la astfel de mese, oamenii se împacă, îşi cer iertare unii altora pentru păcate. Un obicei specific Munteniei sunt uraliile, adică focurile de purificare ale spaţiilor cu resturi vegetale. Se ard spaţiile de la răscruce de drumuri, de la marginea pădurilor, de lângă lacuri. Focul va ajuta oamenii să-şi ardă toate lucrurile negative şi pentru asta, obiceiul este să sară peste foc. Acest foc are şi rolul de a „arde” toate viciile. Femeile şi bărbaţii strigă în gura mare viciile unuia sau altuia şi ele sunt astfel cunoscute de tot satul, iar omul care le are nu le va mai avea. Mai există un obicei care se mai practică şi astăzi. Este vorba de Cucile, adică momentul în care sătenii se îmbracă în nişte costume specifice şi au loc nişte scene de bătăi. Aceast ritual avea funcţia de îndepărtare a răului, dar şi rolul de a îndepărta boala din om. Petrecerea Cucilor sau Ziua Nebunilor se încheia cu un moment de festin, de regulă bărbătesc şi numai cu băutură. Un alt obicei muntenesc este masa pentru păsări amenajată pentru a „pune pofta-n cui” păsărilor de câmp care obişnuiesc să mănânce seminţele de pe câmp. Li se punea o masă încărcată cu tot felul de firimituri ca ciorile şi vrăbiile să se sature şi să nu mai strice recolta. Un alt obicei, cam barbar după părerea mea, era acela de a lega un câine cu lanţul de un par în dreptul căruia să se învârte de mai multe ori. Când bietul animal era eliberat urla şi schelălăia. Era o metodă de a înrăi câinii, sudul ţării fiind o zonă plină de oieri care aveau nevoie de câini vigilenţi care să protejeze oile de lupi.

În Banat se păstrează încă tradiţia prin care, timp de două zile, la intrarea în postul Paştelui, un grup de oameni umblă mascaţi prin sat pentru a speria şi alunga spiritele rele. În aceeaşi ordine de idei, în unele zone postul era întâmpinat cu focuri aprinse pe dealurile din preajma satului, până noaptea târziu. Copiii şi tinerii aprindeau un foc mare, ritualic, făcând zgomot şi chiuind pentru a alunga spiritele rele. Postul Paştelui nu mai este, însă, respectat cu aceeaşi rigurozitate în ultima jumătate de secol, nici în ceea ce priveşte tradiţiile, dar nici în privinţa restricţiilor alimentare. Puţini dintre bănăţenii tineri îşi mai amintesc tradiţia spălării tuturor hainelor familiei înainte de intrarea în post, dar mai ales opărirea oalelor din casă cu leşie obţinută din cenuşă, astfel încât să nu rămână pe ele niciun strop de grăsime animală, mai ales de porc, care ar fi afectat puritatea bucatelor gătite în post. Prima zi de post se numeşte în Banat, dar şi în alte zone ale ţării, Spolocanie. Obiceiul de Spolocanie este ca oamenii să se spele cu băutură, la cârciuma satului, de mâncarea de „dulce” pe care au consumat-o până acum. În trecut, la aceste petreceri cu băutură participau şi femeile, care veneau, tradiţional, cu furca de tors la brâu.

Obiceiuri ardeleneşti

În postul Paştelui, femeile aveau activităţi casnice la intensitate maximă (torsul, ţesutul, cusutul) deoarece credinţa este că de Înviere fiecare om trebuie să aibă haine noi, din această cauză se mai spune despre Paşti că sunt „Paştile falnice, tot în coji de ouă şi-n cămeşe nouă!” Se pregătesc casele, gospodăriile şi grădinile, cu o curăţenie generală de primăvară făcută de bărbaţi care trebuie terminată până la „Florii” (o săptămână înainte de Paşti.) Gunoaiele care se adună cu ocazia curăţeniei de primăvară sunt aprinse la Mucenici, Alexii sau Bunavestire, focurile făcute cu ele având şi semnificaţii magice, de purificare şi de apărare a oamenilor şi a gospodăriilor de boli si spirite malefice. Tot în perioada postului mare se mai celebrează Sărbătoarea Bunavestire când oamenii spun că vin rândunelele și începe să cânte cucu. În dimineaţa zilei se făcea foc în grădină și se afumau pomii ca să rodească fructe fără viermi. Duminica Floriilor marca începutul celei mai importante săptamâni din anul bisericesc –„Săptămâna Patimilor”. În această duminică la sate, în amintirea ramurilor de finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, se duc ramuri verzi de salcie sfinţite de preot. În mentalitatea populară, salcia era considerată a fi un arbore binecuvântat de Maica Domnului. Salcia de la Florii era păstrată la icoană sau la grindă ca fiind ”bună de aprins când sunt vremuri grele” sau de pus la brâu „ca sa nu-i doară spatele”. Pregătirile pentru Paşti se terminau în Săptămâna Mare. De la Florii până în joia Mare credincioșii se spovedeau și se împărtăşeau. Femeile finalizau curaţenia caselor și a textilelor. În joia mare se „băgau Paştile în biserică”. În Vinerea Mare sau Neagră, oamenii îi spun aşa deoarece în această zi se ţine post negru (nu se consumă alimente şi nici apă). Femeile roşeau ouăle pentru Paşti și pregăteau pasca și cozonacii. Sâmbata era ultima zi din post în care se mai puteau face pregătiri pentru Paşti. Seara femeile pregăteau blidul pentru Înviere în care puneau pască, ouă roşii, sare, carne, suncă, slănină etc. pentru a fi duse și sfinţite de preot în Noaptea Învierii. La miezul nopţii toți credincioșii se duceau la biserică. Oamenii se spălau cu apă în care se punea o monedă și un ou roşu. Acest ritual spune că aduce noroc. După slujba Invierii la toți oamenii li se dadea „Paști”, încheind astfel postul. În unele zone ale ţării unde se credea că oamenii care sunt la munte nu au posibilitatea de a lua paști încheiau postul mestecând muguri de brad. Se credea că oamenii care mor în Săptămâna Luminată merg în Rai. De Paşti în toate satele româneşti, în prima zi a acestei sărbători, nu se făcea joc, horă, nu se mergea în vizită și mai ales nu se părăsea satul, oamenii petrecându-și timpul la biserică și acasă cu familia. A doua zi de Paști tinerii mergeau la nași, părinți, frați, cu o pască și ouă roșii, unde după ce salutau cu „Hristos a înviat!”- expresie folosită până la Rusalii (Înălţarea Domnului) – sărutau mâna la cei bătrâni, iar după ce se ospătau cu bucatele alese de sărbatoare mergeau cu toţii la hora sau jocul făcut în sat.

Prof. Andra Mateescu Gutiérrez – Benidorm/Spania