90 de ani de istorie vie: Viața între dictatură, război și demnitate

Last updated iun. 4, 2025

Material documentar realizat de lector univ. dr. Sergiu-Lucian Raiu, cu ocazia aniversării a 90 de ani de viață a doamnei Agafia I., cadru didactic, martor al istoriei și simbol al demnității feminine românești.

Copilăria în Ardealul de Nord: începuturi sub regimuri tulburi

De la Dictatul de la Viena la alegerile prezidențiale din 2025: viața unui cadru didactic, simbol al perseverenței și al memoriei vii, consemnată de lector univ. dr. Sergiu-Lucian Raiu

Există destine care nu cer lumină, ci o tăcere deplină în fața demnității. În ziua alegerilor prezidențiale din România, pe 18 mai 2025, în fața unei biserici greco-catolice din Suceava, lectorul univ. dr. Sergiu-Lucian Raiu a stat de vorbă cu doamna Agafia I., o femeie în vârstă de 90 de ani, care poartă în sine, cu seninătate și luciditate, aproape un secol de istorie trăită. Nu este un personaj al manualelor, ci o conștiință tăcută, profesoară pensionară, mamă și supraviețuitoare a tuturor regimurilor politice care au traversat România secolului XX și începutului de secol XXI.

S-a născut în anul 1935, în satul Agrij, în inima Ardealului de Nord, într-o familie de țărani gospodari, harnici și temători de Dumnezeu. Într-o copilărie trăită între colinele ardelene, și-a format reperele morale privind înspre părinții săi, oameni cinstiți, muncitori și drepți. A fost primul copil al familiei, urmată de o soră și, mai târziu, de un frate născut după război. Legătura cu tatăl a fost una profundă, „mâna dreaptă a lui tata”, cum singură se definește, o fetiță care mergea cu el la muncile câmpului, învățând devreme ce înseamnă răspunderea, tăcerea și demnitatea.

Primele amintiri sunt din timpul monarhiei constituționale, când România trăia încă în parametrii unei democrații fragile. A urmat dictatura regală și apoi statul național-legionar. Între vârstele de 5 și 6 ani, a simțit deja în propria-i viață efectele schimbării de regimuri: cedarea Ardealului de Nord, Dictatul de la Viena, școala în limba maghiară, prezența jandarmilor cu pălării cu pene, spaima și disciplina impusă cu forța. Învățătoarea maghiară, o tânără primită în gazdă de părinții săi, a fost prima figură didactică din viața ei, o femeie blândă, de care își amintește cu o căldură aproape maternă.

În copilăria marcată de ocupații, frică și schimbări politice, s-au imprimat puternic și imaginile jandarmilor patrulând pe uliță, cu pălării împodobite cu pene, simboluri ale unei autorități de care toți se temeau. Iar imaginea vecinei evreice, adunându-și copiii pentru a se refugia la familia Agafiei înainte de a fi deportată, a rămas adânc săpată în memoria unei copile de nici zece ani. A fost martoră a umanității părinților săi, care au primit lucrurile femeii evreice și le-au ascuns pentru a le restitui, mulți ani mai târziu, unuia dintre copiii acesteia care a supraviețuit.

Copilăria doamnei Agafia s-a derulat între clipe de joacă, muncă alături de părinți și umbrele înfricoșătoare ale unor vremuri care se schimbau dramatic. În sat, politica nu se discuta, oamenii erau preocupați de pământ, de muncă, de animale și de copii. Dar războiul, odată început, a intrat în gospodăria lor cu tot cu trupele germane, apoi sovietice, iar istoria a încetat să mai fie un concept abstract. A devenit viață trăită, în carne și oase.

Războiul și ocupația – între fugă, frică și supraviețuire

Cu intrarea României în război și cu schimbarea echilibrelor de putere în Europa Centrală, familia Agafiei a cunoscut, pas cu pas, ce înseamnă războiul trăit pe viu. Satul a fost ocupat mai întâi de trupele germane, iar casa familiei a devenit sediu al comandamentului militar. În lipsa părinților plecați la muncă, cele două surori (copii de doar câțiva ani) au fost lăsate în grija soldaților germani. Acest paradox al normalității fragile, soldații străini care le ofereau mâncare și le îngrijeau, avea să fie curmat brusc la venirea rușilor.

Armata sovietică a intrat în sat în valuri. Erau atât de numeroși încât umpleau drumurile și șanțurile, „câtă frunză și iarbă”, își amintește doamna Agafia. A urmat infernul luptelor. Tunurile germane trăgeau peste sat către pozițiile rusești, iar sovieticii răspundeau. Împreună cu alte familii, au fost nevoiți să fugă, să se ascundă pe lângă râu, în apă, sub sălcii, în timp ce obuzele șuierau deasupra capetelor. A fost martoră la scene de coșmar, precum mutilarea unui biet rom de către o explozie. Tatăl ei a fost capturat de soldații ruși, împreună cu vitele și bunurile familiei, dar a reușit să scape fugind prin pădure.

Refugiul într-un cătun izolat din pădure a durat mai bine de trei săptămâni. Acolo, în sânul comunității și în mijlocul naturii, au supraviețuit datorită bunicii, care venea cu desagii încărcați de merinde, și datorită previziunii tatălui, care ascunsese mâncarea în beciuri zidite, între cucuruzi și în tranșee improvizate. S-au adăpostit în poduri, au dormit pe fân, au fost hrăniți cu miere din fagurii gospodăriei care îi găzduia.

Diferențele dintre armatele ocupante sunt rememorate clar: germanii, disciplinați, curați, respectuoși; rușii, brutali, însetați de alcool, lipsiți de educație. Își amintește cum rușii au distrus tot ce nu puteau transporta, au violat femei, au devastat gospodării, au băut până și zeama de prune destinată pălincii, stricând tone întregi de producție. În acea perioadă, copil fiind, Agafia nu a simțit foamete, dar a trăit frica la o intensitate copleșitoare. Frica de soldați, de bombe, de necunoscut. Într-o noapte, la plecarea din sat, copiii și-au uitat papucii în casă. Tatăl s-a întors și i-a găsit. Amintirea acestei scene simple, dar salvatoare, a rămas vie: „Știți prin câte am trecut? Și uite unde am ajuns. Am ajuns la 90 de ani.”

Drumul învățăturii – educație, vocație și dăruire în slujba școlii

După încheierea războiului, doamna Agafia a fost cuprinsă de dorința de a învăța, de a construi prin cunoaștere o punte către viitor. Părinții, temători, nu au dorit inițial să o lase să continue școala, de teama zvonurilor că rușii deportau copiii din familii înstărite în Siberia. Dar vocația a fost mai puternică. La doar 11 ani, cu o maturitate ieșită din comun, a luat plugul și a mers singură la câmp. Efortul fizic prea mare a dus la îmbolnăvire, dar, în ciuda slăbiciunii, și-a făcut bagajul, a urcat în cursa de dimineață și a revenit singură la liceul din Zalău, unde își continuase anterior studiile. Minciuna spusă directorului, că a stat acasă să-și îngrijească frații, a fost acceptată și a putut astfel să-și reia drumul către educație.

A locuit în gazdă la mai multe familii, dintre care unele i-au oferit condiții minime, cu mâncare modestă și frig. În cele din urmă, o familie i-a deschis ușa și inima, iar părinții ei, sâmbăta, veneau cu alimente, ouă, brânză, carne, lapte, pentru a-și susține fiica în drumul ei spre cunoaștere. A fost încadrată ulterior în învățământ, în contextul unei crize acute de cadre didactice. A predat în localitatea Treznea, din Raionul Zalău, Regiunea Cluj, unde și-a cunoscut viitorul soț. S-a mutat apoi în județul Hunedoara, la Hațeg, a lucrat în școli vechi, înființate încă din perioada austro-ungară, unde a fost pe rând bibliotecară, laborantă, profesoară suplinitoare de fizică și chimie. Clasa a zecea o terminase fără să fi văzut vreodată un tren. „Eram copii naivi, nu eram emancipați ca acum.”

În acei ani, viața de dascăl nu se rezuma doar la predare. Făcea lecții practice cu elevii împărțiți pe grupe, organizând activități culturale, conferințe, dramatizări. Școala devenea un teatru viu, iar sala de sport scenă pentru „Dumbrava minunată” sau „Nunta Zamfirei”. Era implicată în tot ceea ce ținea de formarea morală și culturală a elevilor, cu devotament total. Refuzul participării la aceste activități ar fi fost sancționat: „Te chemau la raport.”

Clasele erau suprapopulate, cu peste 40 de elevi, și răspunderea era imensă. Muncile colective și munca voluntară cu copiii în agricultură, strângerea de hârtii sau alte sarcini sociale făceau parte din obligațiile didactice. Riscai pușcărie dacă se întâmpla vreun accident.

După desființarea postului de bibliotecar, a urmat o nouă recalificare: chimia. A predat la o școală de șapte ani, suplinind, organizând lecții practice, având grupe de elevi care realizau experimente. În același timp, ca bibliotecară, organizase activități dramatice și educative care au rămas în amintirea elevilor. A fost o viață trăită în slujba cunoașterii, fără a cere nimic în schimb, dar oferind tot ce era mai bun din sine. Ajunsă la pensie, a simțit ruptura generațiilor și avansul tehnologic care o depășește: „Nu mai știu să folosesc un telefon ca lumea… E scris așa mărunt… Uite cum unde am ajuns.”

Sub regimul comunist – loialitate, frică și rezistență morală

Anii regimului comunist au fost, pentru doamna Agafia, o perioadă de efort susținut și compromisuri forțate, dar și de demnitate păstrată în tăcere. Eticheta de „origine nesănătoasă” a umbrit parcursul profesional al soțului său, care a fost exclus de la examenul de stat pentru că era considerat nepot de moșier. Într-un gest de sinceritate, o secretară i-a arătat hârtia venită „de sus” și i-a spus să se pregătească: „Fii atent că vine comisia.”

Pentru doamna Agafia, calitatea de cadru didactic a venit cu obligația de a deveni membră de partid. A simțit mereu că este urmărită, ea și soțul, și că viața religioasă se desfășura într-un climat de suspiciune. „Ne era frică să mergem la biserică… ne urmăreau și a doua zi ne chema la raport.”

Participarea în viața comunității nu excludea niciodată datoria de a răspunde cerințelor ideologice. Securitatea avea dosare pentru toți. După ani de presiune, au fost nevoiți să accepte să devină membri de partid, în ciuda convingerilor personale. Frica devenise o constantă: frica de a vorbi, frica de a gândi liber, frica de a merge la biserică. În anii ’80, lipsurile materiale deveniseră crunte: „Nu era mai nimic… iar televizorul, aveam numai o oră sau cât era, pe zi.” Dar în ciuda privațiunilor, doamna Agafia și-a continuat misiunea cu devotament. Era prezentă la toate activitățile școlare, culturale, dramatice. Dramatizările operelor literare, spectacolele cu elevii, organizarea de serbări deveniseră moduri de a ține vie bucuria și legătura cu valorile.

Credința a rămas, în pofida regimului, o forță tăcută. Doamna Agafia și soțul ei au fost ultimii căsătoriți în rit greco-catolic din sat înainte de deportarea preotului. Soțul, romano-catolic de origine cehă, a acceptat căsătoria în ritul greco-catolic, după cutumele timpului. Familia lui, odinioară înstărită, a fost deposedată de zeci de hectare de teren. O parte dintre rudele lui au fost deportate, altele au fugit. Tatăl socru a scăpat refugiindu-se la București, evitând munca silnică la Canal.

Viața sub comunism a însemnat și marginalizare pentru cei considerați „chiaburi”. Tatăl doamnei Agafia, deși gospodarul satului, a scăpat de persecuție doar pentru că nimic nu era trecut pe numele lui. Fratele său, în schimb, a fost deposedat de avere și copiii săi au fost împiedicați să meargă la școală. Colectivizarea a lăsat urme adânci. Tatăl Agafiei a refuzat categoric să se înscrie la colectiv: „Nu merge să-l conducă pe el slugile lui… care n-au fost în stare să țină nici o mâță pe lângă casă.”

Deși era profesoară, a refuzat grădina oferită de colectiv, cerând să i se dea pământ din moșia familiei, pentru a nu se simți nedrept cu ceilalți. Anii adolescenței au coincis cu începutul regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej. „A fost frumos…”, spune ea, dar recunoaște că începeau colhozurile, iar cei mai harnici și gospodari oameni ai satului erau persecutați. „Le luau lucrurile, pământul… trebuia să se înscrie toți în colectiv. Nu le plăcea, dar nu aveau de ales.” A fost o perioadă în care inițiativa era pedepsită, iar obediența recompensată. Cu toate acestea, doamna Agafia și-a păstrat verticalitatea: nu a profitat de poziția ei, nu a luat nimic ce nu-i aparținea și nu a cerut favoruri. S-a îngrijit de familie, și-a dus elevii pe drumul învățăturii, și a rezistat sistemului cu o tărie surdă, dar neclintită.

După Revoluție – speranțe, dezamăgiri și lecții pentru viitor

Revoluția din 1989 a adus cu sine o explozie de speranță, dar și un haos care i-a lăsat pe mulți în derivă. La Hațeg, în decembrie ’89, doamna Agafia a fost martoră la momente tensionate. Armata patrula străzile, oamenii stingeau luminile și se ascundeau în case, în timp ce afară se trăgea cu armele. „La școală au aruncat pe geam portretele lui Nicolae și Elena Ceaușescu… Oamenii au intrat și au făcut dezastru.”

După Revoluție, ca mulți dintre români, a sperat într-o schimbare profundă: „Am așteptat să se facă ceva mai bun…” Însă, în timp, dezamăgirea s-a instalat: „I-am tot votat, și ei toți s-au îmbogățit, iar noi tot acolo am rămas.” Dintre toți președinții, l-a simțit cel mai aproape pe Emil Constantinescu: „Mi s-a părut că e mai român, mai cu picioarele pe pământ, că simte ceva pentru noi.” A privit cu luciditate viața democratică post-decembristă. „Democrația e grozavă, dar dacă o ții nu doar în teorie.” Observă cu durere cum liderii se comportă cu dispreț: „Parcă ai fi un gunoi pe lângă ei… Și ei cine sunt de fapt?”

În ziua alegerilor prezidențiale din 2025, însoțită de sociologul care i-a luat interviul, doamna Agafia s-a deplasat la secția de votare pentru a-și exercita dreptul cu aceeași responsabilitate morală care i-a ghidat viața. A votat, ca de fiecare dată, cu gândul la țară. Întrebată ce așteptări are de la noul președinte, a răspuns cu realism și speranță: „Să nu facă cum a făcut Johannis, să ne mănânce banii țării. Să se îngrijească de țărișoara noastră.”

Vizita în Spania, la fiica sa, jurnalistă stabilită în Regatul Spaniei, i-a lăsat o impresie puternică. Frumusețea orașelor, politețea oamenilor, zâmbetele străinilor necunoscuți, toate au contrastat dureros cu atmosfera apăsătoare din România. „E diferență de la cer la pământ. Pe stradă, oamenii sunt amabili, deși nu te cunosc, îți zâmbesc.”

Ceea ce o doare cel mai mult nu sunt lipsurile materiale, ci răutatea care s-a înrădăcinat între oameni: „Măgarii ăștia care au băgat atâta răutate în noi… ne-au făcut așa că suntem în stare să ne dăm în cap unul la altul.” Deși azi „ai tot ce-ți trebuie, tot ce inima îți dorește”, lipsește ceea ce odinioară părea firesc: căldura umană, prietenia sinceră, spiritul comunitar.

Privind spre tineretul actual, își exprimă îngrijorarea: „Copiii ăștia care se dezlănțuie așa cu droguri și cu toate… părinții sunt de vină. Dacă tu ca părinte nu știi să-ți educi copilul, atunci ce rol mai ai?” Le-ar spune tinerilor care votează pentru prima dată: „Să aibă grijă pe cine votează. Pentru că ei o să o tragă mai greu.”

În viața publică actuală, consideră că mulți lideri nu sunt vrednici: „Să nu se lipească de băiețașul ăla, Simion, care numai să organizeze demonstrații știe…” Dacă ar avea ocazia să transmită un mesaj viitorului președinte, ar spune simplu: „Să fie corect. Să nu se lase corupt. Să încerce. Azi un pic, mâine un pic… și până la urmă se face lucrul bun.” Cu voce caldă, dar fără patetism, doamna Agafia încheie: „Toată viața mea, asta am urmărit. Cât am putut să fac bine la cineva, am făcut. Rău, n-am făcut la nimeni.”

Reflecții și concluzii – o viață între rădăcini și demnitate

La finalul unui secol de viață trăită cu sobrietate, muncă și echilibru, doamna Agafia își privește trecutul nu cu nostalgie, ci cu o înțelepciune senină. A fost martora tuturor formelor de guvernare din România modernă, de la monarhie la comunism și democrație, dar nu a cerut nimic de la niciun regim. A muncit, a construit, a crescut copii, a învățat, a învățat pe alții, și-a îngrijit casa și sufletul. Când vorbește despre familie, tonul se umple de recunoștință. Își amintește casa plină de prieteni, de colegi, de vizitatori care erau întâmpinați cu zâmbet, masă și loc de odihnă: „Eram dotată cu paturi, cu tot ce trebuie… Îmi plăcea să-i primesc.” Nu s-a legat niciodată de oameni răutăcioși, deși viața a pus-o uneori față în față cu nedreptatea. „M-am lipit numai de oameni buni. Nu m-am lipit de oameni parșivi.”

Moartea soțului, în anul 2007, chiar anul aderării României la Uniunea Europeană, a fost o pierdere grea. Nu-și mai amintește exact anii, dar are vie în amintire o viață trăită împreună, în respect, solidaritate și muncă. Spune simplu: „Ce se întâmplă acum, la bătrânețe, mai greu le înregistrez. Tot ce e din tinerețe mi-aduc aminte.” Privind înapoi, atunci când e întrebată care a fost cea mai grea perioadă din viață, răspunde fără ezitare: „Perioada când ne-am construit casa.” Atunci, ea și soțul, cadre didactice, fără sprijin extern, cu bătrâni fără pensie, au ridicat locuința cu eforturi uriașe. „Și la un ciorap ne uitam.” Dar au reușit.

Bucată cu bucată, au clădit, au cumpărat o motocicletă Java, apoi un Renault 10 care le-a fost de folos până după moartea soțului. „Într-o primăvară am făcut fundația, în altă primăvară am ridicat-o în roșu.” Iar când este întrebată care a fost cea mai frumoasă perioadă, răspunsul vine cu aceeași simplitate înțeleaptă: „Toată a fost frumoasă în felul ei. Chiar și greutățile au avut frumusețea lor.”

Povestea doamnei Agafia nu este doar o rememorare a unei vieți lungi și intense, ci o lecție despre ce înseamnă să treci prin istorie cu fruntea sus și cu demnitatea ca busolă. Așa cum spune ea însăși, fără emfază: „Și uite așa, am trecut prin toate. Și am ajuns la 90 de ani.”

Într-o lume grăbită, gălăgioasă și adesea confuză, mărturia unei vieți trăite în adevăr, simplitate și responsabilitate devine mai mult decât o amintire, devine o ancoră morală. Doamna Agafia rămâne, astfel, nu doar un martor al istoriei, ci o conștiință vie a demnității românești.

Material documentar realizat de lector univ. dr. Sergiu-Lucian Raiu, cu ocazia aniversării a 90 de ani de viață a doamnei Agafia I., cadru didactic, martor al istoriei și simbol al demnității feminine românești. Publicat integral în ediția tipărită a Occidentului Românesc, numărul 169/ mai 2025, la paginile: 7 – 10.

*Notă autor: Mulțumiri, doamnei Kasandra, fondator și director editorial al publicației Occidentul Românesc din Regatul Spaniei, pentru punerea în legătură a sociologului Sergiu Raiu cu doamna Agafia.

Acest material a fost realizat cu sprijinul Proiectului cu codul 9/31.01.2023 „Crearea și dezvoltarea Centrului de orientare, asociere și consiliere în cariera de cercetător pentru Regiunea de dezvoltare Nord-Est a României în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (COACH USV).