Remus Robu, avocat în Londra: „Echipa mea este formată exclusiv din români!”

Remus Robu este avocat, trăiește la Londra și practică dreptul civil ca avocat britanic (Solicitor). În ultimii ani a câștigat procese cu sume record drept despăgubiri pentru conaționali români, victime ale unor accidente de muncă în Marea Britanie. Are un cabinet de avocatură cu angajați exclusiv din România și marea majoritate a clienților săi sunt românii care au nevoie de ajutor în diverse litigii pe teritoriul țării de adopție.

A plecat din România la 21 de ani. A muncit pe șantiere, la lopată, în restaurante, a fost chelner sau a spălat vase. Dar a vrut mai mult. Așa că, la 27 de ani s-a înscris la cursurile de Drept la Universitatea London Metropolitan. Pentru cariera sa l-a ajutat și faptul că o bună bucată de vreme a lucrat într-un birou de avocatură ca translator. Acum practică avocatura în propriul cabinet.

S-a născut în Maramureș, la Borșa. Mama sa era de origine maghiară, iar tatăl român din Brăila. „Ei s-au cunoscut în Maramureș și s-au stabilit acolo. Iar povestea lungă-scurtă este că am apărut eu pe fața pământului”, sunt primele cuvinte pe care Remus le spune despre el.

Povestește-ne despre familia de acasă, din Maramureș. Ce îți amintești despre copilăria ta, despre școala de acolo. Cum a fost?

Remus Robu: Singura persoană din familie care mai este acasă este tatăl. Bineînțeles, merg să îl vizitez de câte ori pot. Din păcate, mama nu mai este cu noi de foarte mult timp, se fac acum vreo douăzeci de ani. Mai am un frate și o soră, care sunt aici cu mine. Cred că a fost o copilărie de invidiat. Aș fi vrut să le pot oferi aceeași copilărie și copiilor mei, dar societatea de aici, din păcate, nu-ți permite să ai aceeași copilărie. În ceea ce mă privește, am avut o copilărie foarte frumoasă, mă duci într-un stadiu în care mă simt puțin emoționat…

Cum este, totuși, o copilărie fericită? Cum o vezi tu?

Remus Robu: O copilărie în care, în primul rând nu ai griji, nu te gândești la societatea în care trăiești. Să ne aducem aminte că – și o spun cu părere de rău – am prins și perioada aceea mai puțin plăcută a României. Dar, în comparație cu copilăria copiilor mei, să spun, am avut o libertate în care puteai să ieși să te joci, să faci năzbâtiile acelea pe care numai în poveștile lui Creangă le mai citeai. Din păcate, la viața de aici, la copiii care sunt aici, nu poți să le oferi același lucru.

Locuiți chiar în Londra, în oraș?

Remus Robu: Da, casa noastră este în Londra, însă undeva la periferia orașului. Am stat în zona relativ centrală a orașului până când au apărut copii – am două fete gemene –, locuiam într-un apartament cu două camere, cum se spune în România, și, pe măsură ce fetele creșteau, apartamentul acela devenea din ce în ce mai mic. Atunci am decis să ne mutăm unde stăm acum. E echivalentul – să spunem – al unui Florești în raportul cu Clujul, o localitate-satelit a Londrei, e o parte din metropola londoneză dar undeva mai la margine.

Te rog să ne spui cum a fost la început, când ai ajuns acolo.  Cum e când pleci din Maramureș și ajungi la Londra? Cum îți găsești un loc de muncă?

Remus Robu: A fost în perioada în care se ajungea greu aici. În momentul în care ne întâlneam cu alți români, vorbitori de limbă română, ne opream și stăteam de vorbă: eram foarte puțini. Avantajul meu a fost că aveam aici niște prieteni de la mine din oraș, inclusiv un verișor al meu și când am venit știam că vin la el. A fost foarte greu, pentru că erau restricții în accesul la piața de muncă, limba – pe care noii veniți nu o stăpânesc cum trebuie, este o altă cultură. Eu am venit aici în 1995, doar la cinci ani după ce intrasem în așa-zisa democrație. Noi nu știam atunci ce este democrația, de fapt nici nu ne închipuiam ce înseamnă democrația. Și vii dintr-o societate care era încă relativ controlată în România și te lovești de o societate liberă, unde nimeni nu-ți spune, de pildă, nu face aia sau fă aia! Astfel că, e de la sine înțeles că te simți derutat. Vârsta a fost pentru mine un avantaj sau un dezavantaj. Aveam 20 sau 21 de ani, eram încă tânăr, nu mă lovisem de viață și de probleme. Asta poate să fi fost un avantaj al meu, acela că m-am format ca persoană adultă aici. Când am ajuns eram derutat, îmi aduc aminte că eram în tren și veneam spre Londra și mă așteptam să văd un oraș cu zgârie nori, ca în filmele americane și nu le vedeam. M-am întrebat ce se întâmplă? Când am ajuns chiar în London Bridge și toată lumea era la costum – erau cei care lucrau în City of London, cartierul financiar – am avut un șoc: m-am întrebat ce se întâmplă aici, de ce sunt toți la costum? Când am plecat noi din România, îmbrăcămintea încă lăsa de dorit, din păcate!

Unde te-ai angajat prima dată?

Remus Robu: La lopată! Erau locuri vacante la lopată… (sunt puțin ironic aici). Deci am început să lucrez pe șantiere și a fost o perioadă relativ lungă. Am lucrat și în restaurante, la spălat de vase, am lucrat și ca ospătar și ca wine-waiter. Dar am ajuns la un moment dat, când am văzut că pot un pic mai mult decât ceea ce-mi ofeream atunci și am decis să mă înscriu la universitate și să încep cursurile.

Cum a fost trecerea aceasta? Bănuiesc că nu e așa de simplu să lași lopata și să spui: eu acum mă duc la universitate! De unde ai avut forța, determinarea, pentru un asemenea pas?

Remus Robu: Cred că a fost ambiția. Cred că, având experiența vieții din România, când intri într-o lume fără restricții impuse, când nimeni nu-ți spune că nu poți face ceva dacă nu ești nepotul nu-știu-cui, ba, dimpotrivă, ți se spune: dacă vrei să faci, fă! – a fost pentru mine un imbold. În 1997, când laburiștii lui Tony Blair au câștigat alegerile promițând „Educație, educație, educație!”, guvernul britanic a făcut cheltuieli imense în acest domeniu, lucru care în România nu se întâmplă nici astăzi, din păcate. Atunci când statul îți dă posibilitatea asta, să mergi să studiezi, sigur că te întrebi de ce să nu o faci?! Și am făcut-o! Dacă acum sunt unde sunt se datorează faptului că am avut un sprijin din partea statului britanic. Deci nu am nicio ezitare să menționez treaba asta. Nu i-a interesat cine sunt, dacă sunt băiatul cuiva sau nepotul cuiva. Nu i-a interesat dacă am bani sau nu am bani pentru casă. S-a cheltuit imens de către stat în sistemul de învățământ atunci. Pui mâna pe carte și înveți, asta a fost tot!

Cum este la universitate acolo, cum sunt studiile de drept?

Remus Robu: Un șoc din prima zi, așa îmi amintesc. Când eu m-am înscris la Universitate, sper că nu exagerez, dar cred că am fost la momentul respectiv singurul român în acea universitate. Mă așteptam ca în prima zi să fie o formalitate, să vină profesorul și să spună ceva introductiv sau să-l prezinte cineva. Surprinderea mea a fost, după ce mi-am găsit clasa, că a intrat profesorul fără să spună cum îl cheamă. Avea o cutie de cola în mână. S-a așezat cu fundul pe catedră și a început lecția…

 …nu conta cine este el sau cine sunteți voi, ci doar lecția.

Remus Robu: Da, direct în business! Noi eram acolo ca să învățăm, deci nu aveam timp de formalități. Erau diferențe culturale. Eu mai făcusem înainte niște cursuri de engleză, ca să fiu translator, dar nu era la un nivel universitar. În momentul în care m-am lovit de universitate și de un profesor universitar care îți vine în blugi, un tricou Powell și cu o cutie de cola în mână și își începe lecția din minutul unu, zici: wow, ce se întâmplă aici?!

Cursurile la Drept sunt numai de specialitate sau și cursuri de cultură generală?

Remus Robu: Chiar am avut o discuție pe această temă cu colegele mele care au studiat în România. Care este diferența? Ești la un nivel universitar, vrei să te pregătești ca să poți să te lovești cu nasul de realitate, de business. Cu ce te-ar ajuta dacă ai învăța istoria dreptului? Eu, personal, cred că cu nimic. Dacă aș vrea să am o cultură generală mai bogată, nu cred că mă oprește nimic și nimeni să mă duc să-mi iau o carte și să studiez dacă vreau. Dar în același timp nu vine Universitatea să-mi pună niște materii din care chiar să fiu examinat cum ar fi istoria sau dreptul latin cum am înțeles că se face în România! În momentul în care eu mă lovesc de practică, nu mă lovesc de dreptul ăla latin sub nicio formă. Aici intri „direct în carne”. Deci nu se pierde timpul cu lucruri care probabil în viața de zi cu zi nu te lovești de ele. Vrei să studiezi ceva în plus? Îți place istoria, te duci la librărie, îți cumperi o carte sau împrumuți o carte de la bibliotecă și studiezi. Nu te oprește nimeni!

Dar cum se poate susține financiar un tânăr român la studii în țara unde a ales să emigreze?

Remus Robu: De asta spun că eu la momentul respectiv am primit ajutor. În momentul în care cineva vrea să vină din România și dacă nu greșesc și la momentul de față sunt niște fonduri ce se pot accesa. Studentul român trebuie să înțeleagă că, odată ce ești la o universitate, aici, după ce termini cursurile, nu mergi să stai să te uiți eventual pe TikTok sau să vezi ce se mai întâmplă pe Facebook. Mergi la muncă.

Ai lucrat și-n timpul studiilor?

Remus Robu: Când am studiat, am schimbat locul de muncă și lucram în niște condiții mai bune. Adică eram la spălat vase și ospătar. Știu că mergeam după masă și ajungeam acasă în jur de 11-12 noaptea. Bineînțeles că fără un efort nu se poate. Fetele mele au avut ultimele examene, echivalentul bacalaureatului în țară și mi-au zis că de acum încolo vor să plece la cămin. E alegerea lor și au prezis că merg să-și caute de muncă.

Când ai terminat studiile cine te-a ajutat? Cum a fost începutul?

Remus Robu: Eu începusem deja să lucrez din primul an, ca translator, într-un cabinet de avocatură. O să credeți sau nu, dar și astăzi proprietarul cabinetului respectiv încă îmi e prieten. Am vorbit cu el acum două zile. Se numește Stanley. Ce făceam eu? Mergeam, făceam vizite la persoane care erau arestate, la centre de emigrare și așa mai departe și am lucrat cu ei o perioadă destul de lungă de timp. Deja căpătasem o viziune destul de bună, cred eu, a ceea ce înseamnă un cabinet de avocatură. Deci n-a fost așa: să termin universitatea, să mă trezesc cu o diplomă în mână și după aia să nu știu ce să fac cu ea.

Ai avut cazuri care au devenit celebre. Cum a fost cel în care un conațional român și-a pierdut ambele picioare și tu i-ai obținut despăgubiri record, de 2 milioane de lire sterline. Apoi a urmat altul, cu o sumă și mai mare.

Remus Robu: Eu am lucrat în domeniul emigrării vreo 11 ani. În 2008, a fost criza economică care a dat planeta asta peste cap și, atunci, am început să lucrez în domeniul ăsta pe care îl fac și în momentul de față. Lucrez în cazuri civile, în particular pentru obținerea de compensații ca urmare a accidentelor rutiere sau de muncă. Primul caz de care spuneți mi-a permis să pot să înțeleg un pic mai bine ceea ce s-a întâmplat în situații de genul acela. Am finalizat cazul și la momentul respectiv a fost o sumă de compensație record. După aceea a fost următorul caz, pe care l-am finalizat anul trecut, unde suma de compensații obținută a fost mult mai mare. Cu alte cuvinte, mi-am bătut propriul record. Dar trebuie să spun, chiar dacă apare numele meu ca fiind avocatul, eu nu duc cazurile astea singur. Există o echipă destul de numeroasă în spate, o echipă capabilă, formată din persoane foarte profesioniste și foarte dedicate, care vor să învețe și eu sunt persoana care vrea să le arate, nu țin lucrurile astea pentru mine, vreau să le dau mai departe.

Cine sunt cei care fac parte din echipa ta?

Remus Robu: Sunt numai persoane venite din România. Consider că, dacă nu le ofer eu șansa aceasta, întrebarea ar fi cine? Nu sunt singurul cabinet, dar asta nu înseamnă că în altă parte cineva ar fi neapărat dispus să împărtășească absolut tot, fără nicio reținere. Pe când aici, dacă vor să învețe, cred că au informațiile pe tavă.

Dar cum ți se pare Justiția din Marea Britanie în comparație cu cea din România? Dacă urmărești evoluția ei, câteva observații legate de principiile de organizare sau de lucru.

Remus Robu: Dacă aș putea să fac o comparație, cred că sistemul juridic din România continuă să fie într-o dezvoltare și cred că încă trebuie să se mai adapteze la multe principii, în primul rând de integritate. În ceea ce privește sistemul juridic de aici pot s-o spun fără cea mai mică ezitare: cred că e un sistem foarte corect. Aici nu ne gândim niciodată: o să merg în tribunal și judecătorul o să mă penalizeze pentru că fac parte dintr-un alt partid politic. Sau judecătorul o să mă penalizeze că nu sunt cunoscut cu nu știu cine. Nu interesează pe nimeni amănuntele astea. Dacă mă penalizează, voi fi penalizat pentru anumite greșeli, pentru anumite erori sau poate chiar pe lipsa meritului în cazul pe care-l prezint. Bineînțeles că urmăresc aproape zilnic ce se întâmplă în România. Opiniile par să fie diferite. Trebuie să fiu neapărat de acord cu ce se întâmplă acolo? Nu! Dar nici nu pot să critic absolut tot. Unele chiar cred că au fost decizii bune, dar cred că încă e un sistem într-o continuă adaptare. Un lucru care se întâmplă și aici, să ne aducem aminte că și noi trecem prin Brexit, acum ne adaptăm la o lume nouă. Dar avem avantajul că există o structură veche, de peste 100 de ani, poate chiar mai mult și avem după ce să ne ghidăm.

Pe când în România avem un sistem în care în momentul în care se schimbă Guvernul, se schimbă și legislațiile se schimbă și codul. Mai vine câte un nenea Dragnea și vrea să se schimbe anumite legislații în Codul Penal ca să scape el. Nu se poate așa ceva. Deci îi absurd.

Ce legături păstrezi cu România?

Remus Robu: Țin legătura cu România foarte mult. Merg în România destul de des. Chiar o să merg curând și o să mă întâlnesc cu niște colegi, dar aici, când zic colegi, mă refer la colegi din mediul nostru profesional. Pe lângă faptul că o să ieșim la un festival, o să fie și un pic de networking.

Când vă întâlniți, aveți discuții profesionale? Simt colegii tăi din România nevoia să îți împărtășească din preocupările lor, din frământările lor?

Remus Robu: Chiar asta o să facem când o să merg la Constanța. Este unul din motivele pentru care merg. Mă întâlnesc cu câteva persoane care lucrează tot în domeniul meu. Bineînțeles că discutăm numai de ceea ce facem. Opiniile sunt niște opinii binevenite. Cred că atât din partea lor față de mine, cât și reciproc. Sunt lucruri pe care încă trebuie să le dezbatem și să le discutăm împreună în aria asta particulară, în ceea ce privește compensațiile pentru victime. Sistemul în România e relativ la început de drum, și atunci bineînțeles că un schimb de experiență e binevenit tot timpul.

Care sunt cele mai dese sau cele mai importante probleme ale românilor ajunși în Marea Britanie?

Remus Robu: În primul rând, cred că lipsa accesului de informații. Din cât am putut să observ, foarte multă lume încă nu știe de unde să își ia informația, dintr-o sursă cât mai sigur posibilă. Apoi, limba. Faptul că nu toată lumea vorbește bine limba engleză și se limitează la un nivel redus. Și, într-o oarecare măsură, cred că este și o tendință de a nu fi așa de deschiși la ceea ce oferă lumea de aici. Avem o tendință să păstrăm ce e al nostru și să fim numai între noi. Toată lumea face treaba asta. Dar unele comunități românești, cel puțin în Londra, sunt chiar foarte, foarte strânse. Eu mă bucur să văd treaba asta pentru că, la fel cum alte comunități au reușit să-și formeze un mic cartier, mă bucur să văd că și noi, ca români, am reușit să facem treaba asta. Partea tristă e că mergi în zonele astea și am văzut de foarte multe ori și chiar am cunoscut persoane care nu ies din zonele alea. Și atunci? Ieșirea lor în societatea britanică, la lucruri pe care societatea de aici poate să le ofere, nu le au, nu le accesează. Suntem români care trăim în Anglia, dar noi de fapt trăim în România. Avem acces tot la televiziune românească. Nu e un lucru rău, pentru că vrem să păstrăm legătura cu țara. Vrem să ne păstrăm tradițiile, vrem să ne păstrăm valorile culturale. Mi se pare normal și eu sunt mândru că le am. Dar, în același timp vreau să fiu și deschis la ceea ce mi se oferă aici. Vreau să pot să asimilez ceea ce mi se oferă aici. Nu înseamnă că uit că sunt român.

Cazurile pe care le ai la cabinet sunt mai ales ale românilor?

Remus Robu: Da, și chiar mă mândresc cu asta. Marea majoritate a cazurilor noastre sunt vorbitori de limba română. Mă bucur că încerc pe cât de mult posibil să ajut. Din nou o spun, nu sunt numai eu. E vorba de o echipă în spate, să ajutăm cât de mult putem conaționalii noștri. Standardul la care noi ne raportăm, e un standard foarte înalt, pentru că informațiile pe care le dăm întotdeauna sunt informații corecte și coerente și mă bucur că putem să facem treaba asta.

Noi încercăm pe cât de mult posibil să ajutăm pe fiecare client în parte și cred că avantajul e faptul că înțelegem foarte bine cultura românească, adică putem să înțelegem ce se întâmplă acolo, dar în același timp putem să traducem în timpul procesului legal ceea ce trebuie să fie făcut aici.

Știm cu toții că una din condițiile impuse pentru a putea intra în UE a fost rezolvarea problemei copiilor abandonați. Cum arată astăzi lucrurile? 

Remus Robu: Mă bucur că pot discuta acest subiect, după cum mă bucur și că s-a pus această condiție! În schimb, acum la 15 ani după aderare, suntem martorii unei explozii a emigrării pe teritoriul UE. Ca urmare, firesc, multe cupluri s-au unit prin căsătorie doar că, știm foarte bine, în viață nu funcționează totul așa cum plănuim. Uneori se ajunge și la situații la divorț. De exemplu, în situația în care o mamă dorește să meargă cu un copil minor, pentru o perioadă de timp – să zicem vacanța mare, dar tatăl copilului minor se opune sau – mai trist, în unele cazuri – mamele pur și simplu nu mai știu unde este tatăl copilului, nu se mai semnează acea procură notarială (care se întâmplă să fie foarte scumpă pentru unele persoane), prin care să confirme că tatăl este de acord ca minorul să poată ieși din România. Problema este că se cere acest lucru chiar și în situații când se poate dovedi că copilul este la o școală în străinătate. În opinia mea, acest lucru trebuie revizuit din punct de vedere legal. Pentru că, altfel, copilul și mama devin prizonieri ai unor tați care, din varii motive, refuză să semneze acea procură. În acest context, copilul devine de multe ori o unealtă de răzbunare în cazul unui divorț neplăcut.

Evident, trebuie luată în considerare și fața opusă a monedei unde e posibil ca tatăl să își piardă accesul la copil în străinătate (în situația în care, să spunem, tatăl e stabilit în România) și nici acest lucru nu e bun pentru minor, să piardă contactul cu tata.

Ce ar trebui făcut în această situație?

Remus Robu: Consider că o schimbare e necesară. Bănuiesc că trebuie o consultare amănunțită între sistemul juridic, serviciile sociale, organizațiile guvernamentale, tribunale și unde e necesar, pe baza unor dovezi bine întemeiate, să se intervină în legislație pentru ca minorii și mamele sau tații, să nu mai fie victime. Este o problemă pe care eu am văzut-o nu doar în Marea Britanie, dar și în Italia, Spania etc.

Ce ne poți spune despre familia ta de la Londra? Soția ce profesie are? Iar fiicele ce vor să urmeze?

Remus Robu: Soția mea este din Madrid. Ne-am cunoscut aici, la Londra. Ea lucrează într-o arie complet diferită de a mea, lucrează în industria turismului. Fetele mele sunt gemene, născute aici, au împlinit recent 18 ani. Una dintre ele vrea să studieze relații internaționale iar cealaltă geologie spațială.

De ce îți este cel mai dor? Ce simți când te întorci acasă, în Maramureș?

Remus Robu: Îmi este dor de toate. În prima noapte nu pot să dorm deloc. Năvălesc amintirile. Iar dimineața ies în fața blocului și privesc în jur. Stau minute în șir și privesc la tot ce se întâmplă în jurul meu. Probabil că cei care mă văd cred că am nevoie de psihiatru. Dar eu asta simt că vreau să mă uit la tot și să iau imaginile acelea din nou cu mine.

Un material realizat în exclusivitate pentru Occidentul Românesc, de Ruxandra Hurezean, în cadrul campaniei de excelență a românilor din afara granițelor României, lansată de Occidentul Românesc la 15 ianuarie 2015.

Foto: Arhiva personală Remus Robu

Autor: Ruxandra Hurezean (Cluj-Napoca, România)

Nota redacției:

Ruxandra Hurezean este jurnalist cu vastă experiență. Lucrează în presă de peste 27 de ani. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând atât pentru presa locală clujeană, cât și pentru cea națională. Este autoarea a cinci volume de reportaje și proză scurtă. A fost premiată în mai multe rânduri de către Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit „Premiul Mass-Media” al Ambasadei Germaniei la București pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România. În anul 2017 i s-a decernat premiul Festivalului Internațional de Carte Transilvania pentru „Cartea jurnalistului”.