„Am plecat din România pentru că am vrut să muncim și să trăim cinstit din munca noastră”

Campania de excelență a românilor din diaspora derulată de publicația Occidentul Românesc vă invită, în ediția lunii septembrie, să o cunoașteți pe Dorina Popanton, care locuiește din 1991 în orașul Grein din Austria. Ea și soțul ei aveau 25 de ani când au plecat din România, chiar după Revoluție, cu tot cu primul lor născut, atunci în vârstă de doi ani. Plecarea lor nu a fost deloc una simplă și ușoară, ci dimpotrivă: au trecut granițele ilegal, cum se putea în acele timpuri, au muncit la negru, au trăit în condiții grele, dar au răzbit pentru că și-au dorit o viață mai bună pentru familia lor și să fie respectați pentru munca depusă. Au învățat pe cont propriu o limbă nouă, ca să se poată integra în comunitatea austriacă, dar au păstrat, acasă, și limba română. Uniți de credință în jurul bisericii din care fac parte, sunt membri ai unei comunități destul de numeroase de români și nu au uitat de unde au plecat; astfel, și-au dorit să ajute România de la distanță, iar voluntariatul, implicarea socială au devenit modalitățile prin care reușesc să schimbe viețile unor copii săraci din țara lor de baștină.

Dorina Popanton s-a născut în Feiurdeni, lângă Cluj. A urmat Liceul Economic în Cluj-Napoca și a lucrat ca vânzătoare în comerț și apoi casieriță la o frizerie (tot în orașul capitală a județului Cluj). A absolvit și un curs de calificare ca frizer, iar în 1986 s-a căsătorit și ulterior a născut primul copil al familiei. După plecarea din România, alți doi copii au venit pe lume în Austria. Mezinul are acum 17 ani, iar ceilalți doi sunt deja căsătoriți, la casele lor. Soțul Dorinei a lucrat în industria de prelucrare a lemnului, iar ea, după ani în care a lucrat tot ce se putea pentru a contribui la întreținerea familiei, a absolvit o școală de asistență socială orientată pe îngrijirea persoanelor în vârstă și lucrează, de zece ani, în acest domeniu. Totodată, acum predă și religie copiilor de la două școli.

Camelia Jula: De ce ați ales să plecați din România și de ce în Austria?

Dorina Popanton: Situația în România era grea când ne-am căsătorit. Economic vorbind, o duceai foarte greu. Eu lucram atunci în comerț și încă mai puteai face rost de una – alta. Dar ne săturaserăm, ca familie tânără, atunci la sfârșitul anilor ‘80, să ne dăm peste cap ca să avem mâncare, să stăm la cozi imense. Soțul meu se gândise să plece, dar riscul era foarte mare. După Revoluție, am sperat că lucrurile se vor îndrepta. Fiind tineri, am sperat că asta se va întâmpla repede… După un an însă am luat decizia să plecăm (aveam o familie de prieteni care plecaseră deja în Austria și ne-au spus că acolo era mult mai bine). Timpurile încă erau dificile pentru plecat: nu aveam pașapoarte, mita era foarte mare pentru a obține rapid un asemenea document. Însă a pleca mai departe nu era o opțiune: spre exemplu, pentru SUA trebuia să ai rude acolo. Germania nu mai primea azilanți, dar în Austria treceai destul de simplu din Ungaria. Așa că am plecat acolo pentru că era singura opțiune la acel moment. Motivul pentru care ne-am dorit să plecăm a fost că am vrut să muncim și să trăim cinstit din munca noastră. Iar copiii noștri să nu ducă lipsă de nimic. Nu ne-am dorit să ne îmbogățim, să ne deschidem afaceri, ci doar să ducem o viață normală.

Camelia Jula: Cum ați ajuns în Austria, în aceste condiții?

Dorina Popanton: Soțul meu a plecat în decembrie 1990, iar eu și băiatul nostru am ajuns la începutul lunii mai în 1991, printr-o călăuză care ne-a trecut ilegal. Se impuseseră din nou vizele pentru români, după o perioadă scurtă în care se putea merge fără viză. Așa că a trebuit să trecem ilegal. Soțul era aici de câteva luni, dar și el trecuse ilegal. A cunoscut alți români, care organizau filiera de călăuze prin fosta republică Iugoslavia și a plătit pe cineva să ne aducă, pentru că a vrut să fim cât mai repede împreună. Pentru mine, călătoria respectivă a fost ca un vis. Nu mi-am dat seama ce fac, ce se întâmplă… tocmai începuse războiul în Iugoslavia când călăuza ne-a trecut pe la granița Maribor, spre Gratz, unde știa el o fâșie necontrolată. A trecut și cumnatul meu cu noi, iar el l-a purtat pe fiul meu tot timpul pe umeri. Am trecut printr-o apă, printr-o pădure, iar dincoace ne aștepta o mașină care ne-a dus la centrul de refugiați de la Viena. De acolo am fost repartizați unde era soțul meu, unde lucra de câteva luni: o zonă situată între orașele Linz și Viena, chiar pe malul Dunării. El depusese deja cerere de azil, dar a primit răspuns negativ, pentru că România nu mai era regim dictatorial. Când primeai un răspuns negativ pentru cererea de azil aveai două opțiuni: puteai face contestație sau te descurcai pe cont propriu. Soțul meu și-a găsit ceva de muncă la negru, am stat în chirii pe unde am putut și am fost fericiți că eram împreună. Sigur că ne era greu, nu știam germană deloc, nici engleză, decât foarte puțin… acesta a fost începutul.

Camelia Jula: Un început dificil pentru o familie tânără și cu un copil, în aceste condiții…

Dorina Popanton: Da, dar am știut însă că vor veni vremuri mai bune. Am cunoscut mulți români acolo, care încă așteptau răspunsurile pentru cererile lor de azil și primeau anumite ajutoare de la guvernul austriac, ne ajutau și pe noi cum puteau (primeau alimente gratuit, bani de buzunar). Ne-am sprijinit unii pe alții, cum am putut. Atunci am învățat să fac pâine, pentru că era scumpă și noi consumam multă, fiind obișnuiți din România să mâncăm multă pâine. Ulterior am renunțat la pâine, după ce ne-am obișnuit cu mâncarea consistentă de aici.

Camelia Jula: Când s-a schimbat situația și cum a fost integrarea în patria adoptivă?

Dorina Popanton: Situația s-a schimbat după ce soțul meu și-a găsit un loc de muncă oficial. Avantajul era că un astfel de loc de muncă aducea cu el viză de ședere pentru un an de zile. Noi am fost primul val de refugiați pentru austrieci (iugoslavii alungați de război au venit cam la un an după noi). Aveau o reținere față de noi, nu știau cum să se raporteze la noi… Au văzut apoi că aveam nevoie de chirii, au încercat să facă bani din asta, ne ofereau spații greu locuibile, ei crezând că noi venim dintr-un loc unde nu aveam case decente. Mi-am găsit și eu de lucru, dar sigur că amândoi eram plătiți sub calificările noastre, practic eram muncitori necalificați. Însă după un an de zile aveam tot ce ne trebuie într-o locuință, ceea ce alții abia reușesc într-o viață în România. Recunosc că nu ne-a fost ușor să ne integrăm în disciplina foarte severă a austriecilor, noi fiind obișnuiți în România cu libertatea de a munci mai comod, de a nu fi întotdeauna punctuali, de a nu ridica o hârtie de pe jos… Dar ne-a plăcut Austria foarte mult ca fiind o țară foarte curată și foarte civilizată și cu oameni foarte harnici. Noi, ca să răzbim printre ei, să ajungem la nivelul lor sau chiar să îi depășim, trebuia să muncim 120%. Asta ne-a adus recunoaștere, o altă poziționare socială, dar nu a fost deloc ușor, mai ales că nu știam limba. Atunci nu beneficiam de cursuri de limbă cum primesc astăzi cei care vin aici. Să ni le plătim singuri – atunci nu ne-am gândit. Acum, dacă aș da timpul înapoi, aș investi în așa ceva! Am învățat singuri germana, deși nu a fost ușor, pentru că austriecii vorbesc dialectul lor, dar sunt foarte drăguți și politicoși, dacă întrebi ceva, îți explică de multe ori. Și multe probleme aici se rezolvă prin telefon. Așa că după an după ce am venit aici noi am decis să nu ne mai întoarcem în România.

Camelia Jula: Acum aveți cetățenia austriacă?

Dorina Popanton: Da, după zece ani locuiți aici se pot depune actele pentru cetățenie. Noi am obținut-o în 2002, dar a trebuit să renunțăm la cetățenia română. Au fost foarte multe formalități pentru asta și mulți bani plătiți, dar ne-am dorit să fim cetățeni austrieci pentru că înainte ca România să fie membră a Uniunii Europene era un avantaj să fii cetățean austriac, iar pentru anumite locuri de muncă unii angajatori cereau acest lucru, de asemenea. Sigur, acum am putea redobândi cetățenia română, tot contra cost, dar nu avem intenția deocamdată. Dacă copiii își doresc asta, probabil vor face singuri demersurile de a o redobândi.

Camelia Jula: Care a fost reacția familiilor când ați decis să plecați?

Dorina Popanton: Am lăsat în urmă, e adevărat, părinți, frați, prieteni mulți… Nu a fost ușor. Părinții noștri au fost foarte supărați că am plecat, aveau speranțe în noi, să îi ajutăm la bătrânețe. Am revenit în țară abia după ce trecuse un an și aveam viză, aveam mașină. Am venit atunci în concediu acasă și de atunci, o dată pe an, în fiecare an, am făcut asta. Stăteam la părinți și ne vedeam prietenii, acum… lăsăm bagajele la prieteni și mergem la părinți, mamele noastre mai trăiesc amândouă. Ne pare rău că nu petrecem mai mult timp cu ele, dar am știut de la început că nu va fi ușor. Socrul meu, când am plecat, ne-a spus: nu-i nimic, dacă voi plecați în Austria, copiii voștri vor pleca în Australia! A sunat ca un fel de amenințare, era supărat, firește.

Camelia Jula: În ce zonă a Austriei sunteți acum și cu ce vă ocupați?

Dorina Popanton: Noi am rămas în zona unde ne-au repartizat inițial, pentru că e o zonă foarte frumoasă și ne-a plăcut mult. Orașul se numește Grein, este chiar pe malul Dunării. Având încă doi copii după ce am ajuns aici, am stat mult acasă cu ei, dar am muncit ce am găsit în oraș – la restaurante, la cofetărie, unde prindeam un loc de muncă, iar între locuri de muncă beneficiam de șomaj, de ajutorul social. O perioadă de 14 – 15 ani am parcurs-o așa, am schimbat multe joburi, am făcut de toate, am învățat cuvinte noi în germană în multe domenii, mi-am clădit experiență. După ce al treilea copil a ajuns la vârsta de șase ani, mi-am dorit să fac din nou ceva pentru mine și am făcut o școală de asistență socială, pentru persoane în vârstă, iar de zece ani lucrez în acest domeniu. Îmi place mult ceea ce fac și, pe lângă asta, mai predau la două școli religie, eu fiind de religie neo-protestantă (baptistă). Eu am lucrat mult cu copiii în comunitatea noastră românească religioasă și mi-a plăcut foarte mult, iar acum am șansa să fac aceste ore cu ei și asta îmi aduce o mare bucurie.

Camelia Jula: Cum este comunitatea românească de acolo și ce acțiuni desfășurați?

Dorina Popanton: Avem într-adevăr o comunitate foarte frumoasă de români, suntem foarte legați unii de alții. Mulți dintre noi am și locuit împreună mai demult, într-un complex. Între timp, unii și-au cumpărat case, alții și-au construit, dar am rămas foarte apropiați. Ne unește biserica, de asemenea: ne întâlnim în fiecare duminică aici, iar copiii noștri, datorită acestei comunități de credință, vorbesc și scriu românește foarte bine. Aici în Austria am cunoscut o familie de austrieci care de 20 de ani desfășoară o activitate caritabilă cu pachete de Crăciun trimise în România pentru copiii săraci. De 15 ani colaborăm cu ei și suntem și noi implicați în aceeași activitate. Strângem lucruri pentru copii, mergem în România să vedem unde ajung, iar ca biserică sprijinim o comunitate din Sighișoara (sunt mai multe proiecte acolo pentru copiii romi, ca să fie încurajați să meargă la școală, să aibă ce să mănânce, cu ce să se îmbrace).

Camelia Jula: Ce anume implică această activitate de voluntariat și ce beneficii ați văzut, în timp, ca urmare a acestor acțiuni caritabile?

Dorina Popanton: Scopul este ca pachetele să ajungă la cei mai săraci copii, care nu au primit niciodată un cadou în viața lor. An de an, ne alăturăm și noi, cu ajutorul bisericii, acțiunii de a găsi astfel de familii și de a le trimite pachetele. Cam 40.000 de pachete, din toată Austria adunate, prin bunăvoința cetățenilor austrieci, ajung în satele sărace, unde avem contacte locale, persoane dedicate care ajută comunitățile. Cea mai mare bucurie pentru noi toți este că vedem cum, în 15 ani, aceste acțiuni au produs schimbări benefice. Vorbim de copii care au reușit să termine liceul, au luat bacalaureatul și acum se implică ei, la rândul lor, în a-i ajuta pe cei mai mici în același fel, în special ca să își finalizeze studiile. Mentalitatea lor deja nu mai este cea a părinților. Cunoaștem fete care au devenit asistente medicale, spre exemplu și, la fel, sunt implicate în ajutorarea comunităților aflate în nevoie. Scopul acțiunilor în care suntem și noi implicați este să îi susținem pe acești copii săraci ca să nu abandoneze școala. Eu am fost foarte impresionată de familia austriacă pe care am cunoscut-o și care ne-a inspirat în acest sens. Dacă ei, străini de patria noastră, își pot dedica timpul și o parte din câștiguri pentru a face așa ceva, noi de ce să nu facem? Cred că este o responsabilitate morală pentru noi, mai ales că nu am uitat cât de rău am dus-o în țară, înainte de a pleca. Iar aici se aruncă atât de multe haine, spre exemplu, în condițiile în care familiile pe care noi le ajutăm nu își permit să își cumpere haine nici măcar de la magazine second-hand! Ce să mai spunem de faptul că sunt părți de lume unde este o luptă acerbă pentru un pumn de orez…

Camelia Jula: S-a schimbat atitudinea localnicilor austrieci față de românii stabiliți acolo?

Dorina Popanton: Cu siguranță da! Iar comunitatea românească de aici e tot mai mare, dacă ar fi să mă raportez numai la bisericile pe care le cunosc împrejur, pe o rază de 30 de kilometri, cred că suntem peste o mie de români. Fiecare orășel are deja români. Auzim românește în magazine, pe stradă. Au venit în ultimii zece ani multe familii care au încercat să își creeze un viitor în România, inclusiv cu afaceri proprii, dar au abandonat, dezamăgite și au preferat să ia viața de la capăt aici. Unii au venit chiar din Spania sau Italia în ultimii doi – trei ani. Aici dacă ai un loc de muncă poți rămâne, trebuie doar să dovedești autorităților că te poți întreține. Iar atitudinea austriecilor s-a schimbat categoric față de noi. Ei te citesc repede dacă ești serios. La ei contează foarte mult realizările, faptele tale vorbesc pentru ei. Sigur, fiecare nație are oameni de toate felurile, și ei știu asta. Oricum, ce este sigur e că limba contează enorm când vine vorba de procesul de integrare și acceptare într-o altă țară.

Camelia Jula: Ați păstrat atât de bine și limba română, pe care o vorbiți foarte corect și acum…

Dorina Popanton: Nu putem să ne pierdem limba, vorbim acasă și română, și germană, dar de regulă când certăm copiii… o facem pe românește! Noi acasă i-am învățat limba română, iar când au mers la grădiniță au învățat germana acolo, pentru că noi nu aveam cum să îi învățăm o limbă pe care nici noi nu o vorbim corect, nici acum. Nu le-a fost ușor în primul an, dar apoi au învățat. Dar limba și tradițiile noastre și-au păstrat locul în familie și în comunitatea noastră de aici.

Camelia Jula: Facem un exercițiu de imaginație cu invitații acestei rubrici și îi întrebăm ce ar schimba la România dacă ar avea o baghetă magică și ar putea face asta pe loc. Așadar, dumneavoastră ce ați schimba (măcar trei lucruri) pe loc, dacă ați putea?

Dorina Popanton: La România nu se poate schimba nimic dacă nu se schimbă românii. Eu am fost mereu convinsă că suntem un popor civilizat, cu multe aptitudini, dar cred că am pierdut seriozitatea în relații cu semenii, dar și în cea a omului cu el însuși. Acesta ar fi un prim lucru pe care cred că ar trebui să îl schimbăm. Apoi, nu ar strica să aibă oamenii și puțină credință, puțină frică de Dumnezeu, nu ar strica să își pună fiecare semne în conștiința proprie, gândind că există o putere divină care veghează asupra noastră. Și cred că ar mai fi de reparat respectul românului față de el însuși și față de ceilalți. În comunism, când eram săraci, ne ajutam și ne respectam mai mult decât acum. Astăzi parcă nu se mai cunosc vecinii între ei și nu le mai pasă oamenilor unora de alții.

Camelia Jula: Ce vă place cel mai mult la patria adoptivă, Austria?

Dorina Popanton: Ce ne-a impresionat și ne-a plăcut la austrieci este că își păstrează tradiția, dar și faptul că au condiții de trai oriunde în țară. Aici poți sta la sat, dacă dorești, dar acolo ai bancă, ai magazin, ai tot ce îți trebuie, toate serviciile necesare traiului, asfalt, canalizare, toate utilitățile, indiferent de vârful de munte sau valea unde dorești să locuiești. Ne place faptul că își țin cu drag sărbătorile, au tot felul de evenimente la care oamenii se adună, socializează (baluri ale Crucii Roșii, spre exemplu sau ale pompierilor). Organizăm și noi sărbători românești, adică organizam, înaintea pandemiei. Ne cunoaștem unii altora tradițiile, e un schimb cultural care se petrece firesc.

Camelia Jula: Ați luat în considerare să reveniți în România, poate la pensie?

Dorina Popanton: Nu, nu luăm asta în calcul. Știu că pentru noi pensiile nu vor fi foarte mari aici la bătrânețe, pentru că nu avem anii lucrați. Dar când ești în vârstă și ai nevoie de asistență medicală e mai bine să fii aici, unde serviciile medicale sunt mult mai bune. Avem rude din România care vin aici când au nevoie de medic, conduc sute de kilometri pentru asta. Copiii noștri sunt legați de România sufletește, dar ei nu au trăit acolo. Noi vedem Austria ca o țară salvatoare pentru noi. Sigur că nici acum nu suntem pe deplin obișnuiți cu mentalitatea celor de aici, dar cred că asta e normal, pentru că nu putem fi toți la fel. Mergem la sărbătorile lor, dar nu simțim ca ei și nici nu ne străduim, pentru că ar fi artificial.

A consemnat: Camelia Jula

Foto: arhiva personală Dorina Popanton