Vavila Popovici: Lupta pentru dreptate și adevăr

„Adevărul iese la iveală cu timpul.”– Seneca

Din timpurile cele mai vechi, gânditorii au analizat problema dreptății și adevărului. Au văzut că oamenii de-a lungul timpului au idei noi, scopuri diferite, condiții de viață diferite, că toate aceste probleme, deloc ușoare, depind de moralitatea societății, iar politica se ocupă de definirea lor.

Dreptatea este una dintre virtuțile importante ale omului, cu care el poate deosebi binele de rău. Cu ajutorul dreptății se pot soluționa contradicțiile existete sau unele noi apărute, deoarce ea, dreptatea, se măsoară în raport cu anumite norme morale sau juridice care exprimă reguli comportamentale bazate pe anumite valori. Drumul ei este cel al victoriei binelui care se dobândește greu de cele mai multe ori.

Există o dreptate omenească și una Dumnezeiască. Dacă cea Dumnezeiască este neschimbătoare, cea omenească s-a dovedit a fi schimbătoare. Oamenii se contrazic între ei, contrazicându-și uneori propria conștiință; se prefac folosind minciuni care îi pot ajuta să dobândească ceva material, bani sau putere. Când sunt prinși cu minciuna, ei pot motiva că nu au stăruit suficient asupra problemei, adică asupra afirmației anterioare. Aceasta poate fi un adevăr, dar poate fi și o minciună. Adevăr este când nu ai cunoscut datele problemei în amănunt și ai emis o eroare prin care ai făcut o nedreptate unui alt om sau unei colectivități. Dar când ai făcut-o intenționat, spre folosul tău – ai mințit, ai pângărit dreptatea.

Nedreptatea poate fi făcută sub masca unei așa numite dreptăți, ascunzând sentimentul vădit al urii și al răzbunării. Înseamnă voință de putere pentru a-ți realiza ambițiile folosind cuvinte, discursuri, gesturi și o judecată fără conștiință morală.

Esențial este ca omul să creadă în dreptate și să lupte pentru ea. Dreptatea nu inspiră teamă, ci curaj, pe când nedreptatea te poate înspăimânta, timora și chiar distruge sufletește. Și cel care a suferit nedreptatea pierde uneori acea căldură sufletească care a avut la bază încrederea, demnitatea, voința și conștiința.

S-a văzut de curând un gest ambițios de răzbunare care a antrenat alte multe persoane „slabe de înger” (caractere slabe, lipsite de fermitate) sau cu judecată superficială. Unii s-au trezit la realitate, renunțând la ură, dezbinare și neadevăr, în ultimul moment. Alții își mențin judecata nedreaptă, poate din jenă pentru funcția avută, sau chiar din ușoară neghiobie (sunt momente în viață când orice om deștept poate comite o prostie!). Fiindcă dreptatea se face judecând profund. Bunul simț, echilibrul psihic, cunoașterea, moralitatea sunt condițiile care îl fac pe om să fie fidel dreptății. Unora li s-ar cere și previziunea, adică să distingă bine vremurile în care trăim și să întrevadă pe cele care pot veni în urma acționărilor respective. Nu le ai, te dedai la acțiuni contrare: insulți dreptatea adevărată pentru a-i știrbi din onoare și din atotputernicie, cumpărând totodată susținători ai minciunii. Iar genocidul minciunii și al nedreptății distruge dreptatea care va fi, ulterior, foarte greu de recucerit.

În lupta pentru dreptate și adevăr nu învinge jalnica șarlatanie care are scopul de a le compromite, a le face incerte, a le face neînțelese de oameni, înlăturând bunătatea și înțelepciunea, întrucât omul este creatura divinității, cu credința în dreptate și adevăr. Acțiunea dreptății se solidarizează cu adevărul, deoarece urmăresc același scop.

De cele mai multe ori gândim despre o persoană care spune adevărul că „are dreptate”, sau că „nu are dreptate”. A spune ceva ce nu corespunde realității înseamnă a afirma o propoziție falsă, ceva ce nu e adevărat: „Cântarul fals este un simbol al oricărei înșelăciuni, al oricărui artificiu care maschează egoismul și nedreptatea sub aparența dreptății și virtuții”. A fi drept înseamnă să acționezi față de tine și față de ceilalți în raport cu anumite norme morale și juridice bazate pe anumite valori, norme ce exprimă reguli de comportament (binele, frumosul, în opoziție cu răul, urâtul).

Un adevăr afirmat despre ceva poate fi un adevăr pentru toți și se poate folosi pentru a face dreptate, iar neadevărul despre ceva este o minciună pentru toți, cu toate că uneori (am văzut) este folosit și el pentru a face așa-zisa „dreptate”. Intervine „judecata” fiecăruia, afirmativă sau negativă, în baza existenței acelei corectitudini ce stă la baza adevărului și dreptății. „Judecata” ajută la determinarea adevărului la nivel individual dar și universal. Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) a deosebit judecata analitică de cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.

În căutarea dreptății este necesară o cantitate de energie mare și un mod de gândire sănătos în concordanță cu regulile morale ale lumii exterioare bazate pe dovada lucrurilor văzute pentru a aduce echilibrul social și a se ajunge la rezultate pe care le putem atribui doar inteligenței umane sau vieții.

Ființa umană are înrădăcinat adânc, pe lângă simțul dreptății și cel al adevărului, și pe cel al iubirii. Prin iubire se ajunge la adevăr și dreptate deoarece îți dă putere să învingi orice obstacol. Einstein spunea despre iubire: „ Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA”.

Da, trebuie să te iubești pe tine și în aceeași măsură pe celălalt, trebuie să te respecți pe tine și în aceeași măsură să-l respecți pe celălalt. Trebuie să dorești binele tău, dar și binele celuilalt. Trebuie să iubești adevărul și dreptatea și să-l iubești pe Dumnezeu, pentru că El este întruchiparea dreptății.

Dreptatea nu se poate baza numai pe voință și sentimente deoarece voința înseamnă de multe ori dorințe, nevoi și interese, plăceri iar sentimentul este o componentă a emoției, o cunoaștere imediată, o simplă impresie. De aceea intervine rațiunea, judecata omului („Cogito, ergo sum!” – Descartes). A fi rațional înseamnă a te folosi de conștiința ta, ea fiind temelia sfântă a dreptății și adevărului. Conștiință înseamnă cunoaștere, sentimentul înțelegerii existenței personale; este forma cea mai evoluată de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente. Sentiment și rațiune, deopotrivă, deci! O cunună de simțiri și judecăți!

Educația îl face pe om să fie atent, sensibil și rațional în relațiile cu semenii săi, să fie neclintit în apărarea dreptății mult iubite de Dumnezeu, să condamne tirania, să devină altruist. Astfel, de la om va pleca dreptatea și se va îndrepta tot spre el. Adevărul trebuie cunoscut și recunoscut deoarece omul este dornic de adevăr și însetat de dreptate, iar acolo unde există adevăr este de așteptat să fie și dreptate.

Inteligența omului are un câmp legitim de apărare a dreptății care se opune minciunii. De aceea omul drept nu permite ca minciuna să fie promovată drept adevăr. Judecata lui care implică legile morale, obiectivitatea, îl va face să disocieze  adevărul de falsitate. Sentimentul dreptății și adevărului îi va da omului speranța unui trai liber, în așa fel ca valoarea să-i fie prețuită și stimulată. Ierarhia valorilor este un adevăr deoarece în fruntea ei se află „spiritul și valorile create de om”, valori ce aduc mai multă dreptate în lume.

Dar ce este adevărul? Întrebarea a apărut de-a lungul secolelor, în diferite locuri de pe glob. El a fost definit de către scolastici – filozofi din evul mediu care practicau un învățământ rupt de realitate – , prin formula binelui. Pentru adevăr au murit mulți oameni, deoarece adevărul este legat de dreptate, el ne ajută să trăim în timp mai liniștiți, mai împăcați cu noi înșine și cu noi toți. La adevăr se ajunge greu fiindcă el se află în adâncul sufletului omenesc și fiecare are propria modalitate de a ajunge să-l găsească. Iar adevărul venit din afară poartă de cele mai multe ori amprenta nesiguranței. Există Adevărul absolut care este unul singur și  adevărurile noastre care pot fi diferit concepute inițial, deci au pluralitate, până la definirea lor într-unul singur, real. Fiindcă la început ai gândirea ta, curajul de a gândi după intelectul tău, după care ai în vedere și alte opinii, alte gândiri și intervine judecata, cântarul, definirea adevărului. Între adevărul absolut și „adevărul pur și simplu” există o asemănare evidentă prin legătura profundă a ființei omului cu divinitatea, legătură ce te face să respecți normele comportamentale ca o necesitate rațională care dobândește o semnificație concretă în reglementarea raporturilor dintre oameni.

Pentru Aristotel, filozoful Greciei Antice, realitatea este adevăr și se identifică cu existența, adică „ceea ce este” fiind același lucru cu „cele ce sunt adevărate”. Adevărul pentru filozoful german din secolul XX, Martin Heidegger, este „ceea ce se arată”, „ceea ce se descoperă”, „ceea ce se devoalează”, „ceea ce nu se ascunde”.

Omul care poate face deosebirea binelui de rău, se poate bucura de dreptul la libertate care elimină „subiectivitatea inteligenței și voința arbitrară”, și dacă uneori este nedrept nu se poate spune că susține un lucru neadevărat deoarece așa-i dictează simțurile sale; așa simte el adevărul. În acest caz se poate vorbi despre „adevăr” sau „neadevăr” și nu despre minciună, care se bazează pe viclenie (perfidie, ipocrizie, falsitate, trădare).

Când omul își dă seama de dificultățile care se întâmpină în stabilirea dreptății, poate să înțeleagă particularitățile evidente ale realității, deosebirea dintre rațional și irațional și dintre adevăr și minciună. „Singurul lucru la care omul cinstit trebuie să cate, în toți pașii săi, este de a vedea, dacă ceea ce face este drept sau nedrept, și dacă e fapta unui om bun, sau a unui om rău”, spunea atenianul Socrate (469–399 î. Hr.).

În multe situații credem că am descoperit adevărul total și noi de fapt am ajuns la un adevăr parțial obiectiv, adică la un adevăr doar pentru unii, un adevăr care oglindește doar o opinie, este deci subiectiv, necorespunzător realității. Dar, adevăratul adevăr cuprinde obiectivitate și logică, o judecată imparțială care este o componentă a judecăților universale în care nu intervin factori subiectivi.

Libertatea de a gândi te face să poți deosebi adevărul de fals, moralitatea de imoralitate, vinovăția de nevinovăție și să-ți crească interesul pentru lumea exterioară pentru a putea deveni total obiectiv, să poți critica moralitatea ținând cont de remarca filozofului german Nietzsche (1844-1900) „A critica moralitatea presupune un grad înalt de moralitate”.

Cu toate că oamenii au viziuni diferite unii față de alții, ei gândesc aidoma la relația dintre dreptate și adevăr, la locul care-l ocupă acestea în desemnarea realității folosind legătura dintre cuvânt și faptă. Faptele oamenilor trebuie să reflecte într-o manieră adecvată bunătate și adevăr, ba chiar, dacă este cu putință, să creeze prin ele o lume mai sensibilă, găsind căi și mijloace pentru depășirea realului. O lume mai sensibilă, bazată pe dreptate și adevăr, pune accent pe scara valorilor, chiar dacă aceste valori se schimbă în funcție de idealurile lumii reale, deci, se schimbă în funcție de concepția vieții sociale și de idealurile pe care se întemeiază societatea. Este necesară o lume diferită din punct de vedere al sensibilității și al calității, trăind mai intens prin idealuri bine gândite ce fac parte din sfera realului spre care aspiră.

Înclinarea omului spre libertate este dată de capacitatea lui de educație, de autonomia în gândirea sa, de adevărul și dreptatea ce se pot face în lumea de „aici” și de încrederea în lumea de „dincolo” unde există un singur adevăr: „adevărul absolut”.

Sensibilitatea umană percepe modificarea inerentă a mediului înconjurător, pentru că tot ce îl înconjură pe om există, deci este un adevăr al existenței sale care asigură echilibrul său interior clădit pe drepturile sale și pe demnitatea sa. Omul nu trece pasiv pe lângă ceea ce îl înconjură, chiar dacă uneori modifică natura cu mâna sa prin inventivitate, împins de trebuințele sale strict biologice sau de cele pragmatice, de rutină. De fapt se consolidează acea relație dintre voința omului și activitatea sa.

O societate dreaptă așează morala în planul existențial, nu numai în imaginație unde își poate face iluzii despre o lume perfectă cu aspirații sublime. Omul își organizează spațiul existențial cu o morală ce are un conținut real și adevărat, chiar dacă morala își schimbă structura interioară în funcție de epocile istorice. Valorile morale rămân tot „valori” pe care se dezvoltă relațiile sociale ca relații umane. Adevărul devine „adevărat” când adevărul interior coincide cu cel exterior.

Un om drept nu se mulțumește sau, nu ar trebui să se mulțumească numai cu faptul că știe să descrie și să explice acțiunile morale deoarece le cunoaște foarte bine. Este strict necesar să se conformeze de la sine legilor morale fiind vorba de conștiință și nu de datorie. În societatea comunistă nu s-a ținut cont de acest fapt. Oamenii au vorbit și au scris despre moralitate, ei înșiși nefiind oameni morali, deci s-au complăcut în falsitate, în minciună. Și culmea, se dorește acum să se experimenteze falsitatea, minciuna, furtul și în țara recunoscută ca „țară a libertății, a idealului obținut prin muncă cinstită”. Dar oamenii inteligenți, cu discernământ au putut și vor putea face abstracție de minciună, ascultând vocea adevărului din sufletul lor. Întotdeauna bunul simț, inteligența și rațiunea deslușesc minciuna care este la modă în vremurile întunecate, mincinoase, în care poate să se manifeste în voia ei. Scria cineva: „Adevărul este promovat printr-o voce interioară creată de un murmur ușor al spiritului din inimă”.

Minciuna produce tristețe multor oameni, provoacă multă incertitudine și nebunie. În timp ce minciuna se creează pe fondul furiei și mâniei, pe cel al speculațiilor, pe intuiții ale sentimentelor irealului, pe acel instinct al devorării adevărului, al devorării unei, sau mai multor persoane incomode, la fel cum fiarele sălbatice își devorează prada, Adevărul cuprinde bunătate și iubire. Dar aceste minunate sentimente se văd dispărute în norul negru al furiei dezlănțuite.

Abordarea realității, a dreptății și adevărului se face pe baza viziunii pe care o are omul asupra existenței și asupra realului, de multe ori cum simte înăuntrul lui din punct de vedere emoțional și afectiv, pus în situația de a sta față în față cu el pentru a se acorda și regla cu realitatea înconjurătoare. Norocul nostru este că între gândirea omenească și realitatea înconjurătoare există un „acord” deoarece cunoașterea adevărului se face prin inteligența umană care ne convinge să afirmăm de multe ori: „Există rațiune în lume”. După spusele filozofului francez Blaise Pascal (1623-1662): „Rațiunea este metoda lentă și întortocheată prin care cei care nu știu adevărul, îl descoperă”.

În concluzie, Adevărul există în om și de aceea aspiră mereu spre perfecțiune având încrederea că poate construi frumusețea și armonia pe pământ. El este îmbrăcat în haine juridice și morale care scoate în relief, în mod direct, imaginea răsturnată a falsului.

Când în societate bântuie fel de fel de crize şi angoase şi mari speranţe în „schimbări spectaculoase”, dreptatea socială este o necesitate stringentă care trebuie căutată și găsită pentru ilustrarea construcţiei spirituale ce poartă amprenta unei interpretări juste a realităţii înconjurătoare.

Vinovații pentru săvârșirea nedreptății sunt autorii direcți ai faptelor nedrepte, deoarece ei înțeleg în felul lor aceste fapte nedrepte care îi avantajează doar pe ei, aprobă nedreptatea și se situează în afara moralității dreptății, prin denaturarea datelor și a faptelor, dezinteres național.

Ca să dobândim dreptatea trebuie s-o căutăm și să-i ajutăm și pe ceilalți s-o găsească trecând peste toate obstacolele ce ne împiedică pentru a deveni oameni adevărați, deoarece în societate, în primul rând trebuie să dovedim că suntem oameni. Poetul, jurnalistul, romancierul și eseistul francez Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944) spunea că a fi om înseamnă a fi responsabil, „Înseamnă a fi mândru de o victorie pe care au obținut-o tovarășii tăi. Înseamnă a simți, așezându-ți piatra, că și tu contribui la construirea lumii”.

Munca și dreptul la muncă te poate izbăvi de lipsuri și de o judecată nedreaptă. Atunci îți dai seama că existența are un sens, chiar dacă împlinirea lui nu va fi conform viselor și strădaniilor tale. Important va fi cât de mult te vei strădui a-l înfăptui.

Autor: Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA). Scriitor și jurnalist, poet, traducător tehnic. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.