UN MAESTRU AL GRAVURII – Constantin Cobârzan

In decembrie eram in cautarea unui cadou deosebit pentru sotia mea: urma sa iasa la pensie dupa 50 de ani de activitate profesionala si asta este un eveniment cu totul deosebit! 50 de ani!!! Ne cunoastem deja de 55 de ani, de cand am inceput sa studiem la Facultatea de Mecanica a Politehnicii din Bucuresti… Ce sa-i iau? Un parfum, un ruj, un ceas de aur, un concediu impreuna intr-o tara indepartata? Desigur, toate pot fi cadouri minunate. dar eu vroiam ceva special, ceva care nu se consuma si care isi mentine valoarea simbolica peste ani si decenii… Sunt doar 50 de ani (de profesie) de sarbatorit! Si… mai vrem sa traim inca 50 de ani!

Intr-o duminica dimineata m-am dus ca de obicei la biserica Nasterea Domnului din Chicago cu gandul ca dupa slujba sa mai stau de vorba cu unul sau altul dintre cunoscuti. La intrarea in sala comunitatii privirea mi-a cazut pe o imagine cunoscuta: Chicago Tribune Building situata pe Michigan Ave, dincolo de podul peste raul Chicago. Este o opera arhitectonica cu care orasul se mandreste iar eu am admirat-o de atatea ori incat mi-a intrat cumva in subconstient: face parte din viata mea actuala. O vad, o recunosc, imi face placere s-o reintalnesc, o salut cu bucurie si ma simt exaltat de frumusetea si perfectiunea ei incat trec mai departe cu o unda proaspata de bucurie de viata. Ce oras minunat este cel in care traiesc!

Asa s-a intamplat si in duminica aceea dinainte de Craciun! Am trecut mai departe, bucuros ca am mai absorbit o data in mine o creatie minunata si uitandu-ma dupa prieteni… „Stai!” imi trece brusc prin cap. „Asta nu poate sa fie Chicago Tribune Building! Cladirea are vre-o 40 de etaje si tu esti deja intr-o camera obisnuita! N-are loc aici!” Ma opresc, inchid ochii si rechem in memorie imaginea bine cunoscuta. Care dintre ele? Cea vazuta cu cateva clipe mai inainte sau cea pe care o stiu de mult? Acum realizez ca sunt doua imagini, sunt doua imagini identice, numai ca intr-una sunt mai multe masini pe strada… „Hei, trezeste-te! Ce-i asta?” imi trece din nou prin cap. Fac cu grija cativa pasi inapoi, cu spatele, ca sa nu tulbur imagiea din fata ochilor, intorc capul spre stanga… Chicago Tribune Building! „Nu se poate!” imi zic eu si ma apropii cu grija in timp ce-mi potriveam ochelarii mai bine pe nas. Recunosc la parter decoratiile in marmora de la intrarea in cladire, pe urma basoreliefurile de la etajul 3, pe urma forma ferestrelor, liniile verticale ale fatadei. Totul in miniatura, numai pe o pagina de cam un metru inaltime… Imi scot ochelarii de pe nas, ii curat bine, lustruiesc lentilele: Chicago Tribune Building este inca aici, in fata mea, la o lungime de mana! Minunata constructie, zvelta si eleganta, un simbol stralucit al scolii de arhitectura din Chicago, una dintre cele mai celebre din lume.

Bine, dar cum a ajuns aici, pe o bucata de hartie? Pun mana… Ah, nu! Nu este hartie, este un material special mai gros, care permite executarea unor linii adancite si fine… Permite executarea a mii de liniute minuscule care de abea se deosebesc una de cealalta dar care toate impreuna – sunt poate cateva milioane – formeaza Chicago Tribune Building in toata splendoarea ei! Asta este gravura, o arta raspandita destul de mult in urma cu secole si retrezita al viata de un artist in urma progreselor realizate in tehnologia materialelor. Ah, trebuie sa-l gasesc pe artist!

Intr-un colt al gravurii descifrez „CC” ceea ce pentru mine inseamna „Comitetul Central”, dar acesta nu poate sa fie! CC…? Arunc o privire imprejur si vad mai multe lucrari de acelas gen, printre care si portrete, iar printre ele descopar o figura cunoscuta: Costica Cobarzan! Cum sa nu! El este fotograful comunitatii romane din Chicago, l-am intalnit de atatea ori cu atatea ocazii, i-am admirat fotografiile de atatea ori! Nu stiam ca este si un artist, cu toate ca trebuia sa-mi fi inchipuit: in fotografiile lui se poate identifica imediat sensibilitatea omului de arta, a celui care poate sa puna frumusetea in valoare, s-o extraga de acolo unde este efemera, de unde ar disparea dupa cateva clipe si s-o imortalizeze pe hartia fotografica.

Costica… unde esti? 

Greu de gasit in inghesuiala asta, printre atata lume care se imbulzea sa vada ceva neasteptat, nou si minunat. Era o atmosfera de sarbatoare si asta nu numai fiindca era duminica si ajunul Craciunului ci si pentru ca oamenii sunt emotionati ori de cate ori vad ceva frumos, ceva perfect, ceva care le stimuleaza simtamantul de mandrie, de apartenenta la un popor cu multe probleme la ora actuala dar si cu realizari remarcabile. Lucrarile lui Cobarzan constituiau o raza de lumina in aceasta furtuna contemporana.

L-am intalnit pe Costica in urma cu cinci ani, cand m-am mutat in SUA. Oameni inca putini cunoscuti mie – dar care urmau sa-mi devina buni prieteni – mi-au pus in mana un catalog cu personalitatile romane din Chicago: sa ma informez si sa stiu cu cine voi avea de a face. Pe una dintre primele pagini era si imaginea autorului, un barbat de varsta mea, cu un cioculet de barba si cu o basca frantuzeasca pusa cochet pe o ureche. Privirea lui deschisa, dreapta, m-a indemnat sa-i rasfoiesc catalogul dar mi-a si deschis in acelas timp o poarta a sufletului prin care am recunoscut pe acel roman de poveste, „bun de pus pe rana” cum se spunea in copilaria mea.

M-am bucurat ca am mai intalnit un asemenea om, un om bland, putin visator dar prin aceasta creativ, care si-a dedicat viata unui anumit gen de arta, o arta pe care o gustam zilnic, fara a fi pe deplin constienti de ea, dar care ne bucura ochiul si sufletul: aceea de grafician. In tara, in vremea in care lucra pentru Camera de Comert, a conceput si a configurat prospectele produselor romanesti, contribuind astfel la vanzarea acestora cu succes in multe tari ale lumii. Fondul Plastic si numeroase reviste i-au solicitat colaborarea, ceeace el a facut cu placere, cu multa dedicatie si cu acelas zambet sfios si cald care-i lumineaza fata si acum. Contrastul dintre libertatea de care el avea nevoie ca artist si cerintele dictaturii l-au determinat sa plece din tara, sa caute un alt loc unde sa-si poata desfasura activitatea creatoare. Asa a ajuns din Bucuresti in 707W, Waveland Street, Chicago IL 60613, in urma cu 20 de ani!

Il gasesc, insfarsit, si-l rog sa-mi explice cum a ajuns el sa stapaneasca acest mestesug, care este de fapt o arta. Mi-a spus ca – de fapt – el o stapaneste de mult, ca a facut multe lucrari la comanda, lucrari care acum impodobesc foaieurile de la intrarea in firmele respective. Mi-a aratat cateva fotografii ale acestora: minunate! Cu timpul a inceput sa lucreze si la modelarea portretelor unor personalitati – presedintele Robert Kennedy se numara printre acestia – si uite asa a juns sa fie din ce in ce mai cunoscut nu numai ca fotograf ci si ca artist gravor.

Presedintele Kennedy? Hmmm! Am si eu un presedinte acasa care insa pentru mine este mai important decat Kennedy – Presedintele… o gravura ar fi un cadou – surpiza nemaipomenit! Hmmm! „Cum sa facem?” il intreb eu… „Trimite-ti-mi o fotografie la adresa de e-mail si v-o fac in cateva saptamani. Stiti, am multe comenzi”, se scuza el…

Intre timp am primit gravura cu chipul sotiei, am montat-o intr-o rama de argint si impreuna cu un buchet de flori rosii, am pus-o pe masa din sufragerie de ziua ei! Ce surpriza, ce bucurie a fost! Cum sa nu: gravura este exceptionala! Costica a reusit sa redea pana si zambetul discret din coltul gurii care ii impodobeste fata sotiei si o face sa aduca cu Mona Lisa! Zambetul acesta ma trezeste pe mine din amorteala, m-a facut s-o urmez de mai bine de cinci decenii… Ei, acum il am mereu in fata, chiar si atunci cand ea s-a dus pe la prietene sa bea o cafeluta! Dar… si prietenele isi doresc… sa aiba asa ceva si asteapta cu nerabdare – pentru prima oara in viata unei femei! – sa vina mai repede urmatoarea zi de nastere! Barbatii m-au contactat deja si si-au notat telefonul lui Costica Cobarzan! Cat m-a costat? Mai putin decat o fotografie mare si colorata, dar pentru asta am ceva infinit mai pretios! „Multumesc, Nea Costica! Artistule!” – asta a spus… sotia mea!

Prof. Dr. Radu Mihalcea
Chicago