,,A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire… / Văd că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc, / Şi mi-e sete de plăcere, şi mi-e sete de iubire, / Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc. //…Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală, / Îţi acoperă vederea — fugi în colţu-ntunecos, / Prin fereastră mă fixează luna rece şi spectral / Ca un doctor ce se uită la un chip de ofticos. //…Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna, / Dar fiindcă simt şi astăzi că rămas-am tot al tău, / Dă, te rog, în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna, / Roag-o calea să-şi urmeze, voi să scap de ochiul său. // Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire, / Să-şi încarce a ei rază cu al florilor arom, / Să zâmbească voluptăţii ce se naşte din iubire, / Dar să uite pe oricine a uitat că este om.” (Noapte de iulie, fragment, Excelsior 1895-1897).
Poetul nopţilor, rondelurilor şi al rozelor, Alexandru A. Macedonski (14 martie 1854, Bucureşti, Ţara Românească – 24 noiembrie 1920, Bucureşti, România) a rămas multă vreme în istorie, drept cel mai orgolios, intrigant şi detractor contemporan al junimiştilor. După mulţi critici şi istorici literari, în cazul lui Macedonski, caracterul a umbrit talentul şi faptele au ştirbit valoarea operelor. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară şi viaţa şi au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. În „Revista Literară“ din 10 decembrie 1901, Caion, prietenul lui Macedonski, scrie al doilea articol intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat” în care-l acuză pe dramaturg că a copiat „Năpasta” după un scriitor ungur.
Pentru Caragiale, apariţia celui de-al doilea articol este momentul în care se decide să-l acţioneze în instanţă pe Caion pentru calomnie. La celebrul proces, Caragiale a fost apărat de Delavrancea, iar Caion, susţinut de Macedonski. În final, Caion a fost achitat, iar Caragiale, scârbit, a părăsit ţara. Atacurile lui Macedonski asupra operei lui Caragiale au continuat şi după proces. Şi-a trăit viaţa afişând un spirit de frondă şi de opoziţie şi şi-a atras singur oprobiul public. Conflictul cu Eminescu va culmina în 1883, anul îmbolnăvirii poetului, când Macedonski publică o epigramă care se va dovedi fatală pentru viitorul său ca poet. Exact în perioada în care Eminescu a fost internat în sanatoriu, după prima cădere nervoasă, apare epigrama dedicată ,,poetului X”, opinia publică este indignată şi se întoarce împotriva lui. Poetul încearcă să se disculpe, însă toate tentativele de a convinge că epigrama nu ironiza boala lui Eminescu, ba că nici măcar nu îi aparţinea lui, au fost în zadar. Justificările au fost interpretate ca gest de laşitate.
Cel mai vehement atacator al lui Macedonski devine un fost colaborator al revistei Literatorul, ziaristul Grigore Ventura, cel care-l idenifică pe ,,X pretins poet” cu Eminescu şi stârneşte valul de indignare împotriva lui Macedonski. Acesta trimite dezminţire mai multor ziare, însă niciunul nu îi publică dreptul la replică. După epigrama din 1883, viaţa lui Macedonski se transformă într-un coşmar. ,,Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat niciun rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc”, scrie contemporanul său, Cincinat Pavelescu. Lipsit de surse de venit, în următorii ani după apariţia fatalei epigrame, Macedonski ajunge să trăiască din sumele cerşite prinţului Sturza.
Marginalizat şi fără nicio perspectivă, Macedonski părăseşte ţara şi se stabileşte la Paris. Încearcă să se impună ca poet în Franţa, ţară în care simbolismul prinsese teren şi-şi publică creaţiile în ziarele vremii. A revenit în ţară la începutul anului 1885 şi a avut, se pare, parte de aceeaşi ostilitate care-l făcuse să plece. ,,În anul 1887, Macedonski se afla în punctul cel mai adânc al văii pe care o tot coborâse. Sărac, respins de o societate faţă de care el întorsese chipul unui om trufaş, pătimind sub o reputaţie care îl prezenta în culorile cele mai antipatice, înfruntând zilnic invective şi batjocură”, descrie Tudor Vianu perioada neagră din viaţa lui Macedonski. Însă, la 86 de ani de la dispariţia sa, în anul 2006, Alexandru Macedonski a fost ales membru post-mortem al Academiei Române, pentu contribuţia sa la dezvoltarea, modernizarea şi îmbogăţirea literaturii române.
Alexandru Macedonski este iniţiatorul cenaclului şi revistei literare „Literatorul”, care a încurajat, la începuturile activităţii lor scriitoriceşti, numeroşi tineri talentaţi, printre care George Bacovia şi Tudor Vianu, pe care i-a publicat, iar în revista „Liga ortodoxă” debutează, printre alţii, Tudor Arghezi şi Gala Galaction. Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi şi cu un pronunţat caracter satiric, ca de exemplu ciclul „Nopţilor”, caracterizat şi printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul „Nopţile” al poetului romantic francez Alfred de Musset. În următoarea perioadă lirică a lui, Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esenţializare, perioadă în care a scris „Rondelurile”, fiind unul dintre puţinii autori români a scris această poezie scurtă cu formă fixă, a cărei structură se bazează, ca şi balada, pe refren şi care a apărut în Franţa medievală sub denumirea de „rondeau”. Acum scrie „Rondelul rozelor ce mor”, „Rondelul apei din grădina japonezului”, „Rondelul crinilor”, „Rondelul lucrurilor”.
Spre sfârşitul vieţii a scris celebrele cicluri „Rondelurile pribege”, „Rondelurile celor patru vânturi”, „Rondelurile rozelor”, „Rondelurile Senei” şi „Rondelurile de porţelan”. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum „Poema Rondelurilor” (1927). A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat „Bronzes”. Singura traducere în limba engleză a operei lui Alexandru Macedonski este volumul de poezii „If I knew” („De-aş şti”), o ediţie bilingvă (în română şi engleză) care cuprinde 50 de poeme selectate de traducătorul volumului, Valentin Petcu. Datorită caracterului său, dar şi a faptului că se considera nedreptăţit oferiindu-i-se doar posturi de funcţionar, Macedonski reuşise să lucreze doar 18 luni de serviciu public până în anul 1902, conform datelor oferite de George Călinescu. Poetul considera funcţia de fucţionar nedemnă pentru un literat şi a aspirat toată viaţa la poziţii mai înalte. „Este o ruşine ca literaţii noştri fruntaşi să fie lipsiţi de traiul zilnic sau să se osândească la funcţionarism… Partea feminină a societăţii noastre ar trebui să-şi deschidă casele poeţilor, scriitorilor. În Paris, un poet e plătit cu cinci sute de lei şi o mie de lei pe seară, şi e cu osebire măgulit de stăpâna casei şi de ai ei numai ca să consimtă să-şi spună versurile”, scria Macedonski.
Dincolo de preocupările literare, Macedonski s-a îndreptat spre ocultism şi spre problemele parapsihologice, astfel că în anul 1900 susţine conferinţa „Sufletul şi viaţa viitoare”, la Atheneul Român, publicată, mai apoi, în „Forţa morală”, în care argumentează faptul că omul poate opri moartea, atunci când vocea interioară îi spune că destinul nu i s-a împlinit. ,,Puterea gestului şi a cuvântului omenesc sunt o pornire de orgoliu luciferic care îl fac pe omul ajuns la conştiinţa energiilor sale interne să se asemene cu divinitatea”. Poetul a avut o tentativă de a inventa stingătorul de coşuri şi hârtia tratată cu nacru, fiind şi primul român care a parcurs distanţa Bucureşti – Braşov într-o singură zi, cu bicicleta. Macedonski s-a stins din viaţă la vârsta de 66 de ani. Pe 24 noiembrie, aflat pe patul de suferinţă, poetul rondelelor a cerut să i de aducă roze. Scena morţii lui Macedonski a fost descrisă de biograful lui Macedonski, Adrian Mariano, în cartea apărută în anul 1966:
„Pe la orele 3 după-amiază, poetul îşi cheamă copiii pe nume – Dinu! Nikita! Nina! – ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că stăteau mereu lângă sine, el nemaiavând puterea să-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu veghea decât Ana Macedonski. Simţindu-se atins de aripa îngheţată a morţii, cu o voce înfrigurată, el ceru să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu făcu întocmai. Cel care visase toată viaţa bogăţii feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moştenire decât un vraf de manuscrise, ce urma să fie vândut la licitaţie, şi un plic cu câteva sute de lei, pe care îl întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune… Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieţii sale, a cărei senzaţie adâncă să-i rămână în suflet. Cântăreţ al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură, deci, imperceptibil, ca pentru sine «roze… roze…» Sorbindu-i dorinţa de pe buze, Nikita aleargă să i le caute.
Dar cum ne aflăm la sfîrşit de noiembrie, el se opreşte deznădăjduit la o drogherie. De aici, cumpără în disperare un flacon cu parfum. «Iată ce ţi-am adus, căci roze n-am găsit. Ţi-am adus parfumul de roze care-ţi place ţie…» spuse poetului, intrînd pe uşă. S-ar zice că l-a aşteptat să vină, căci Macedonski se trezeşte din comă. Revenind la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluţa. El dă să-şi scoată singur batista de sub pernă, cerând înfrigurat «rozele». Ghicindu-i gândul, Ana Macedonski ia batista şi i-o întinde lui Nikita, care o stropeşte cu parfum din abundenţă. «Mai repede» – şopti el, în prada unei dorinţe acute. Era ultimul fir subţire care îl mai ţinea legat de viaţă. Poetul o mirosi avid, cu o voluptate agonică, apoi mâna îi căzu inertă. Suprema sforţare îl învinsese. Mânată de un gest reflex, mâna sa descărnată dădu să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duse aproape, Macedonski îşi dădu capul pe spate, inspiră adînc, şopti încă o dată «rozele» şi muri într-un suspin extatic”.
Acestea au fost doar câteva repere din tumultuoasa viaţă a prozatorului, dramaturgului, publicistului Alexandru A. Macedonski, primul poet simbolist din literatura română.
Date biografice
Alexandru A. Macedonski este cel de-al treilea copil al familiei. Sora sa cea mare, Ecaterina, căsătorită cu un Ghica şi mai apoi cu Leboef, publică versuri în limba franceză în „Literatorul”. Fratele mai mare, maiorul Dimitrie Macedonski, a fost veteran războiului din 1877, iar fratele mai mic, Vladimir, avocat în Bucureşti, publică şi el schiţe şi nuvele în Literatorul. Până la vârsta de şase ani poetul a fost un copil bolnăvicios, având crize regulate, de o „nervozitate extremă, expus la un soi de absenţe de conştiinţă momentane”. În anul 1862 familia îl trimite la şcoală în Oltenia, petrecându-şi astfel mare parte din copilărie la moşia de la Amaradia. Nostalgia copilăriei şi a peisajelor de la Amaradia se regăsesc mai târziu în ciclul poemelor amărăzene. Urmează şcoala la Colegiul Naţional Carol I din Craiova, absolvind în anul 1867. În anul 1865 scrie poezia „Plânsul amantei”, inclusă, mai târziu, în volumul „Prima verba”, însoţită de o notă: Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o ţin drept bună şi că nu-i văd erorile de care e plină, dar fiindcă este compusă la etatea de 12 ani şi, prin urmare, una din primele mele încercări, am publicat-o făr a o corege. Tatăl poetului a murit la 24 septembrie 1869, iar mama poetului va susţine că acesta a fost otrăvit de oponenţii săi politici, iar această ipoteză este susţinută, mai târziu, necontenit de către poet în ziarele sale. După moartea tatălui scrie poezia „La defunctul meu părinte, Generalul Alex. D. Macedonski”, inclusă în volumul „Prima verba”, datată în manuscris: Viena, 1870.
Autor: Pușa Roth – senior editor OR (București) – Scriitor, jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Material publicat în ediția tipărită OR – Iulie 2017.