Tudor Petruț: Fenomenul Liceenii la 30 de ani de la premieră – La mulți ani
MINUTUL DE HOLLYWOOD – După treizeci de ani…
TUDOR PETRUŢ (Los Angeles) – Anul trecut în vară am reuşit, după mai bine de douăzeci de ani, să păşesc emoţionat pe pământul natal, regăsindu-mă la Bucureşti cu câteva lacrimi pierdute în apusul de soare. Şi cu ceva fire albe-n barbă. Dintr-o dată profund încântat de schimbarea la faţă a capitalei pe care o părăsisem cenuşie şi mohorâtă. Dar despre toate acestea, altădată.
M-am gândit mult, înainte de zborul către răsărit, la cum o să-mi revăd prietenii, pierduţi printre amintiri, după două decenii de mesaje elctronice şi rare convorbiri telefonice. O să mai fim oare apropiaţi, prieteni, fraţi? N-am avut nici o strângere de inimă, şi m-am bucurat copilăreşte când revederea a fost atât de plăcută, emoţionantă uneori, de parcă nici n-ar fi trecut atâta amar de vreme. M-am simţit, după două decenii, acasă. Acasă la noi. Printre cei de a căror amiciţie mă bucur, şi pe care i-am ştiut mereu aproape, chiar dacă pe partea cealaltă a lumii.
A mai trecut un an şi am revenit lunile trecute în oraşul copilăriei pentru o binemeritată vacanţă alături de părinţi şi de prieteni. Trebuie să recunosc că m-am aşteptat ca ceva minunat să se întâmple. Pentru că tocmai se sarbatoreesc anul acesta nu mai puţin de treizeci de ani de la premiera filmului Liceenii. Şi pentru că m-a colpesit bucuria cu care generaţii de spectatori, şi mai ales cei tineri, încă privesc filmul. Şi-l comentează cu aplomb. Am crezut că un program de televiziune întreprinzător o să producă o emisiune surpriză cu întreaga distribuţie, profitând de faptul că până şi eu eram prezent în ţară. Am bănuit că cel puţin o revistă de mare popularitate o să folosească evenimentul pentru a spune o poveste despre filmul românesc de pe vremuri. Despre tinerii şi societatea ultimilor ani de comunism.
Despre actorii unei generaţii în floarea vârstei care astăzi se văd însinguraţi pe măsură ce marile nume ale scenei şi ecranului româneşti se sting. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Lumea continuă să vorbescă cu drag despre “fenomenul” Liceenii dar cinefililor mai noi sau mai vechi nu li s-a dat ocazia unei aniversări de anvergură, aşa cum poate că ar fi meritat filmul, şi cei implicaţi în realizarea lui, după treizeci de ani…
Când am descoperit o veche revista CINEMA în arhiva verilor mei Carmen şi Alin Postescu, am ştiut că trebuie să împărtăşesc coperta aceea, unică la vremea respectivă şi de atunci încoace; dacă nu mă înşel a fost ultima oară când am apărut cu toţii într-o singură fotografie! Şi aşa, din îndepărtata California, pot să urez LA MULŢI ANI nu numai lui Ştefan Bănică jr (care nu îmbătrâneşte de loc!) ci şi nouă, tuturor liceenilor de altă dată!
(Tudor este la petruţ.biz şi @tudorpetrut)