Învăţaţi copiii să păstreze vie arta scrisului de mână
„Dacă există şcoli de călărie deşi nu mai circulăm cu trăsura, dacă există cluburi unde putem învăţa să navigăm deşi nu mai suntem la fel de devotaţi acestui mijloc de transport precum erau fenicienii în urmă cu 3.000 de ani, de ce nu ar exista şi şcoli de caligrafie unde copiii să înveţe să păstreze vie arta scrisului de mână?”, se întreaba Umberto Eco într-o minunată pledoarie în favoarea acestui mod de comunicare.
Într-un editorial publicat în The Guardian, scriitorul vorbeşte despre „vina” pe care o poartă inventatorul pixului pentru stilul dezastruos în care am ajuns cu toţii să scriem de mână şi despre lipsa de răbdare şi de fantezie de care am ajuns să dăm dovadă atunci când comunicăm în scris cu cei din jur.
„Tragedia a început cu mult înainte de apariţia computerului şi a telefonului mobil”, spunea celebrul umanist arătându-se totodată îngrijorat dar şi amuzat de prescurtările ciudate la care am ajuns să apelăm în ziua de azi în mesajele transmise cu ajutorul acestora.
„Arta scrisului de mână ne simulează controlul asupra mâinii, ne ajută să ne coordonăm privirea cu mişcarea degetelor. Scrisul de mână exprimă sufletul nostru, stilul sau personalitatea”, susţinea Umberto Eco în pledoaria sa pentru revenirea la cultivarea caligrafiei.
„Neîndoielnic, copiii din ziua de azi nu vor renunţa la noile descoperiri tehnologice. Dar, trebuie să ţinem cont că întotdeauna umanitatea a ştiut să îşi redescopere adevăratele plăceri estetice sau sportive pe care civilizaţia le-a eliminat ca fiind nenecesare. Dacă nu ar exista, şcolile de caligrafie ar trebui inventate şi poate că într-o zi ele vor deveni o bună afacere pentru cei care au o mână sigură dar nu şi o slujbă la fel. Dar aceste şcoli există, totul e să le căutaţi pe… Internet”, mai scria cu umor scriitorul şi filosoful italian.
Rețelele de socializare de tip Facebook dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili
Scriitorul Umberto Eco a primit în vara anului trecut titlul de Doctor Honoris Causa în „Comunicare și Cultură mass-media” la Universitatea din Torino, iar la întâlnirea cu jurnaliștii a vorbit despre rețelele de socializare de tip Facebook.
„Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor”, spunea Umberto Eco.
Scriitorul a criticat atunci televiziunile care au promovat „idiotul satului”. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”, a afirmat Eco care i-a invitat pe jurnaliști „să filtreze cu o echipă de specialiști informațiile de pe internet, pentru că nimeni nu este în stare să priceapă astăzi dacă un site este credibil sau nu”.
„Ziarele ar trebui să dedice cel puţin două pagini analizei critice a site-urilor, aşa cum profesorii ar trebui să-i înveţe pe elevi să utilizeze site-urile pentru a-şi face temele. Să ştii să copiezi este o virtute, dar trebuie comparate informaţiile pentru a înţelege dacă sunt credibile sau nu”, a explicat scriitorul.
Umberto Eco era optimist în privinţa hârtiei tipărite. „Există o reîntoarcere la tipăritură. Firme din SUA care au trăit şi triumfat pe internet au cumpărat ziare. Acest lucru îmi spune că există un viitor, ziarul nu va dispărea. Cu atât mai mult în era internetului în care se dezlănţuie sindromul complotului şi proliferează scornelile”.
„De oameni ca el avem nevoie pe pământ, nu în ceruri”
Filosoful Umberto Eco, supranumit „părintele semioticii interpretative”, autorul celebrelor romane „Numele trandafirului” şi „Pendulul lui Foucault”, profesor emerit al Universităţii din Bologna şi fondator al Departamentului de comunicare al Universităţii din San Marino, s-a stins din viaţă pe 19 februarie 2016, după o lungă suferinţă.
Născut în orăşelul Alessandria, pe 5 ianuarie 1932, Umberto Eco a devenit celebru cu romanele „Il nome della rosa” (Numele Trandafirului -1980) şi „Il pendolo di Foucault” (Pendulul lui Foucault -1988), două bestselleruri mondiale care au fost traduse în peste 35 de limbi. „Numele Trandafirului” a fost ecranizat de Jean-Jacques Annaud în 1986, cu Sean Connery, Christian Slater şi F. Murray Abraham în rolurile principale.
Filosof de formaţie, celebrat târziu, când se apropia de 50 de ani, Umberto Eco a reuşit o lovitură de maestru cu romanul „Numele Trandafirului”. Spre deosebire de ornitorincul care a fost eroul eseului său „Kant et l’ornithorynque”, Umberto Eco a pus întotdeauna probleme celor care doreau să-l plaseze într-un clasament. Era în acelaşi timp universitar specializat în Toma d’Aquino, filosof, semiotician, romancier de succes. Un om foarte serios în pielea unui bon viveur.
Provenit dintr-o familie de muncitori deveniţi mici burghezi, tânărul Umberto, copil al „Erei fasciste”, acorda deja un loc important cărţilor. S-a distrat jucându-se de-a tipograful şi fabricând pe caiete de şcolar primele sale „romane neterminate”. Imitând literele de imprimerie, realiza frontispicii, sumare, şi desena ilustraţiile acestor opere de tinereţe.
Umberto Eco a fost autorul a numeroase alte lucrări în domeniile semioticii, esteticii medievale, lingvisticii şi filosofiei, cum ar fi „Il problema estetico in San Tommaso” (Problema estetică la Sfântul Toma d’Aquino -1956), „Sviluppo dell’estetica medievale” (Dezvoltarea esteticii medievale -1959), „Arte e bellezza nell’estetica medievale” (Artă şi frumuseţe în estetica medievală -1987), „Opera aperta” (Operă deschisă – 1962), „La struttura assente” (Structura absentă -1968), şi „Trattato di semiotica generale” (Tratat de semiotică generală -1975).
Eco a început să devină interesat de influenţa presei asupra culturii de masă la sfârşitul anilor ’50. În anul 2010, a devenit profesor asociat al Academiei Naţionale Italiene pentru Ştiinţe Morale, Istorice şi Filosofice. A examina viaţa şi cariera lui Umberto Eco înseamnă reconstituirea unei părţi importante a Italiei, întrucât Umberto Eco a reprezentat „ruptura de un sistem academic învechit şi încăpăţânat”.
Iubea rigurozitatea, lucrul bine făcut. Lucra uneori chiar şi 24 de ore, folosind experienţa sa pentru a înţelege lumea. Era bun prieten cu jurnalistul, scriitorul şi omul politic italian: Furio Colombo. Împreună au fost în Statele Unite pentru a lansa „Numele Trandafirului”, iar în avion, Eco îi dicta frenetic ceea ce avea să devină „Pendulul lui Foucault”.
Fusese la Columbia University, unde se întâlnise cu decanul arhitecţilor, Mario Salvadori, un mare prieten al muzicienilor, în special al avangardistului Luciano Berio. Mario îi explica lui Eco o întreagă teorie despre litera grecească pi şi despre dublul pendul, de unde i-a venit şi ideea romanului. Aşa cum afirma ilustrul actor Roberto Benigni, „De oameni ca el avem nevoie pe pământ, nu în ceruri”.
Un material realizat de Timeea Opreanu – Redactor OR / Cluj-Napoca