Singur, pe frontul capitalist

Paul Teban a încercat să-şi facă un viitor în România. A învăţat, a terminat o facultate, a lucrat pe diferite posturi, şi-a făcut o firmă care a fost rentabilă şi apoi a ajuns la faliment datorită „grijii și ajutorului de la stat”. A învăţat bine lecţia şpăgii, dar tot nu se gândea vreodată că ar putea pleca definitiv din România şi ar lăsa departe doi părinți iubitori și îngrijorați, locurile natale și bunicii care i-au vegheat îndeaproape copilăria.

Anastasia Criste: Am înțeles că ești unicul copil la părinți și că situația materială a familiei tale nu putea fi un motiv de emigrare pentru tine. De ce ai ales calea emigrării?

Paul Teban: În primul rând pentru că mi-am dorit enorm să pot obține prin munca mea o stabilitate, o siguranță financiară proprie, să fac ceea ce am învățat. Fără ajutorul nimănui, fără să fiu obligat să dau șpagă 3.000 de euro pentru a putea obține un post în domeniul în care m-am pregătit. Pentru că mă săturasem să aud manele la tot pasul, pentru că nu mai suportam să aud minciunile guvernanților, pentru că uram să văd cum massmedia românească promovează doar prostia, goliciunile unor fete fără creier dar cu multe silicoane. Pentru că mi se acrise să dau șpagă la tanti de la finanțe, la tanti infirmiera, la fiecare pas, șpagă, șpagă și iar șpagă. Pentru orice și pentru nimic. Pentru că mi-am dorit o familie, cu mulți copii care să fie educați într-o societate normală, civilizată.

A.C.: Și ai ales ca destinație Spania.

P.T.: Nu. La început am plecat în Germania la un fost coleg care era deja bine ancorat în societatea germană. M-a ajutat să-mi găsesc de muncă și o cameră cu chirie. Totul părea promițător dar după cinci luni mi-am dat seama că dacă nu stăpânești bine limba germană nu ai nicio șansă să progresezi. Te plafonezi.

A. C.: Vrei să spui că în cinci luni nu ai reușit să prinzi nimic din limba lui Goethe?

P.T.: Prea puțin ca să îmi pot permite să realizez ceea ce îmi propusesem în momentul emigrării. Lucram la un restaurant a unor români din Timișoara. La bucătărie. La spălat vase. Loc în care mai munceau cinci imigranți din aceeași nație ca mine și unde se vorbea numai românește. După 10-12 ore de spălat mii de farfurii, căni, tacâmuri și oale, de luni până duminică, nu mai era timp dar nici putere să parcurg 30 de km ca să ajung la cursuri serale în limba germană.

A.C.: Așa că te-ai decis să nu mai pierzi timpul. Cum ai ajuns în Spania?

P.T.: Tot prin cunoștințe. Două familii care se stabiliseră de ani buni în Barcelona și care plecaseră din satul bunicilor mei din Gorj, erau dispuse să mă ajute în încercarea mea disperată de-a realiza ceva numai pentru mine.

A.C.: Cum a fost primul impact cu țara lui don Quijote de la Mancha?

P.T.: Am început munca din prima zi cum am ajuns. Într-un depozit de pește. Încărcam și descărcam marfă la o temperatură care te obliga să-ți pui cojoacele pe tine, 10 ore pe zi. După patru luni de muncă în peșteră, am avansat. Am obținut un contract de muncă pe perioadă nedeterminată și o mașină frigorifică cu care distribuiam începând cu prima oră a dimineții – cinci/șase, pește proaspăt la comandă la peste 30 de restaurante din zona Barcelona.

A.C.: Cât timp ai lucrat în domeniul respectiv?

P.T.: Trei ani și opt luni fără întrerupere am lucrat la pescărie. În tot acest timp am urmat și cursuri serale de spaniolă, ba chiar mi-am permis să-mi iau și un job pentru weekend.

A.C.: Ai putea să-mi spui mai multe despre toate aceste încercări?

P.C.: Profesia mea este cea de inginer zootehnist. Chiar dacă am fost copil de oraș, vacanțele de vară petrecute la bunicii mei din Gorj, m-au determinat să aleg această profesie. Îmi plac foarte mult animalele, munca la pădure și pescuitul. Datorită acestei profesii la care țin foarte mult, am reușit să găsesc un job de duminică cum se spune, la o fermă de taurine.

A.C.: În momentul de față ești șeful unei secții de procesare a laptelui într-o fabrică cunoscută în zona de coastă. Ți-a fost greu să ajungi în acest punct?

P.C.: Am muncit mult ca să ajung ceea ce sunt acum. De când am venit în Spania nu am făcut altceva decât să muncesc de toate, câte 12 chiar 14 ore pe zi, să învăț limba și să acumulez cât mai multe informații din domeniul meu, pentru mine, pentru viața mea în general. M-am dedicat aproape în totalitate muncii, acumulării de capital și să mă integrez cât mai mult și mai bine în societatea spaniolă. Viață personală nu am avut ani de zile. Tineri de vârsta mea, români care munceau în construcții sau la pescuit, aveau timp de o bere cu băieții, discotecă, distracție. Eu nu mi-am făcut timp pentru așa ceva pentru că eram atât de hotărât să reușesc încât abia puteam dormi noaptea. Dar nu regret. A fost pentru mine o experiență de viață extraordinară de care aveam mare nevoie. Părinții erau disperați că fac munci de salahor, se gândeau la sănătatea mea și de câte ori vorbeam la telefon mă implorau să mă intorc acasă, dar nu am cedat. Știam că voi reuși până la urmă.

A.C.: Cum este viața ta în momentul de față? Am înțeles că ai o familie, copii, ba chiar ți-ai construit o casă în zona Barcelona. Cum ai reușit?

P.T.: Spuneam mai devreme că am avut mult timp și un job de duminică. Șeful acelei ferme a fost foarte mulțumit de serviciile mele și mi-a recomandat să fac tot ce pot să-mi fie recunoscute studiile și să găsesc un loc de muncă conform profesiei mele, pentru că, spunea el: „ești foarte bun în domeniul tău.” I-am urmat sfatul și am acceptat ajutorul lui, astfel că, am reușit să particip la un concurs pentru ocuparea unui post de inginer la o fabrică de lapte. Am fost 11 candidați pentru acel post. Trei imigranți și opt spanioli. Eu am obținut postul. De atunci, am urmat tot felul de cursuri de specialitate în Asturias și în Franța. Acum sunt șef la procesare. Și e bine. Am patru copii minunați și o soție pe care o respect foarte mult. Am cunoscut-o la un curs de spaniolă și am rămas amici. Mai târziu ne-am regăsit, ne-am împrietenit și am hotărât să ne căsătorim. Copiii au venit aproape unul după altul, „anul și cârlanul” ar fi spus bunica mea, Dumnezeu să o ierte! Dar așa am dorit noi. Faptul că eu nu am avut frați, am suferit mult în copilărie. Tânjeam mereu să mă joc cu alți copii. Așa că, plănuisem cu soția să avem trei copii. Suntem fericiți că a venit pe lume și cel cu numărul patru. Așa, simțim că suntem o familie adevărată. Sănătoasă. Puternică.

A.C.: Totuși, patru copii… Cum reușiți să faceți față la toate cerințele creșterii și educării lor? Sunt convinsă că nu este o joacă.

P.T.. Bună întrebare. Ce să-ți spun? Când e multă iubire și înțelegere totul pare simplu. Alina, soția mea, a terminat un liceu de arte plastice la Timișoara. A venit în Spania la niște rude în vizită într-o vacanță studentă fiind și nu s-a mai întors. Ea este cea care duce tot greul casei. Nu am lăsat-o să lucreze nici măcar o zi de când ne-am căsătorit. Se ocupă numai și numai de copii.

A.C.: Înțeleg, dar lucrezi numai tu. Cum vă puteți descurca cu un singur salar? Sunteți totuși șase suflete. Copiii au o mulțime de nevoi. Cum reușiți să faceți față tuturor cerințelor?

P.T.: La întrebările acestea ar trebui să te lămurească Alina. Ea este șeful casei. Dar pot să-ți spun fără să fiu ipocrit, faptul că, nu ne lipsește nimic. Salariul meu, întradevăr, este socotit și împărțit cu destinații precise până la ultimul cent, lună de lună, însă copiii au tot ce trebuie ca să crească, să învețe, iar în casă să nu ne lipsească nimic. O vreme am locuit cu chirie, la bloc, dar după ce au mai crescut piticii, am cumpărat cu bani puțini un petic de pământ departe de zgomotul infernal al orașului și de poluare și am ridicat o căsuță pentru noi. Cu o firmă de construcții a unui român din Valencia. Am preferat să ne făurim cuibul nostru unde să avem și loc de joacă pentru copii, decât să cumpărăm cu credit ipotecar un apartament în oraș antic și de demult…

A.C.: Cum se descurcă soția ta cu cei patru mușchetari? Și să țină casa într-o curățenie și ordine desăvârșită? Ba să se ocupe și de grădină? Vă ajută cineva?

P.T.: Mă faci să râd. Ce ajutor, de unde? Alina se ocupă de copii, de casă, de grădină. Are un talent extraordinar de-a face totul de calitate și de a se organiza în așa fel încât să le cuprindă pe toate. Și reușește extraordinar de bine. De la drămuitul banilor până la ultimul cent și până la a-i învăța pe copii spaniolă și franceză. Limba română este limba de bază. În casă vorbim numai românește. Copiii merg la școală unde învață în spaniolă, iar acasă, Alina le dă ore de franceză și-i ajută la teme în spaniolă. Tot ea organizează până în cele mai mici detalii programul fiecărei zi. În weekend plecăm în excursii pe coastă sau muncim cu toții în grădină. Nimeni nu chiulește nici în cursul săptămânii. Toți suntem antrenați în câte o activitate casnică.

A.C.: Din tot ce-mi povestești, simt că ești fericit. Te-ai gândit vreodată să te întorci în România?

P.T.: Îți spun un secret. Dacă rămâneam în România nu știu ce se alegea de mine. Cocoloșit de părinți, de bunicii din Gorj și împiedicat de corupția din țară, nu aș fi făcut mare lucru. Aș fi bătut pasul pe loc și ar fi trecut soarta și norocul pe lângă mine. Faptul că am avut puterea să-mi iau viața în propriile mâini și să lupt pe toate fronturile capitalismului de unul singur, m-a maturizat, m-a întărit și m-a ajutat să ajung în acest punct al vieții mele. Am 38 de ani, o familie extraordinară, căsuța mea în care mă simt cu adevărat acasă la mine, liniște și pace. Nu sunt un om bogat. Dimpotrivă. Dar viața mi-a oferit o soție minunată și patru copii care sunt sensul vieții noastre. Aici, la 45 de km de Barcelona este locul nostru. Casa noastră. Copiii sunt educați și crescuți așa cum am visat. Ne dorim doar sănătate, nimic mai mult. Iar gândul de-a ne întorce în România nu s-a abătut asupra noastră. Nici măcar pentru o clipă. Nu avem niciun motiv. Suntem prea ancorați în societatea spaniolă care ne-a adoptat într-o manieră neaștept de pozitivă încât, în țară mergem doar în vizită sau pe timp de iarnă părinții și bunicii rămași în viață, vin să locuiască cu noi.

A.C.: Ce ai dori să le transmiți românilor care citesc publicația noastră, românilor din Spania, în general?!

P.T.: Să nu se lase invinși de valurile vieții. Să lupte în continuare. Consider că, fiecare a venit în Spania cu un scop anume. Trebuie să-l atingă. Să se înarmeze cu credință, să nu aștepte să fie ajutați de alții, ci să obțină fiecare tot ce și-a prospus prin forțe proprii. Și să fie mai uniți. Să ia exemplu de la imigranții din alte țări care sunt mult mai uniți decât românii. Și să nu uite de unde au plecat. Originea și limba maternă sunt singurele bogății ale unui imigrant. Restul e doar poleială ieftină.

Interviu realizat de, Anastasia Criste – Barcelona