Seria nouă: continuarea dicționarului sub noua Academie, de Dan Caragea

85

ACADEMIA ȘI DICȚIONARELE SALE 

DICȚIONARUL LIMBII ROMÂNE – EDIȚIA A DOUA (II) 

            Seria nouă: continuarea dicționarului sub noua Academie

Din 1949, mai riguros din 1959, în comunism, munca va fi reluată (primul volum din seria nouă, litera M, apare în 1965) și se va întinde pe decenii, Dicționarul limbii române fiind încheiat după o sută de ani, în 2010, desigur într-un alt spirit, după mai multe „regularizări”, unele inspirate, altele mai puțin.

De exemplu, s-a atrofiat, după modelul dicționarelor pentru marele public secțiunea rezervată etimologiei, ceea ce este paradoxal și de neînțeles la un dicționar care pornește, în mod declarat, de la sensul cel mai vechi, etimologic. Mai mult, numita „etimologie directă”, adică ultima cale prin care un termen pătrunde în limbă duce la tratamente superficiale. Astfel, cuvântul „poștă”, a cărei origine este pur latină, pătrunde prin mai multe căi („etimologie multiplă”), cu deosebire prin rusă (în DLR: rus. почта, germ. Post, magh. posta, fr. poste), dar nu credem că ar trebui socotit laolaltă cu „borș”, care ne vine din ucraineană (rusă), când discutăm mai în profunzime chestiunea influenței, a raportului romanic/slav. Or, această „adâncime” a originii nu se vede în DLR și nici nu prea știm cum ar trebui inventariate influențele.

Situația este și mai complicată, întrucât noi nu avem un dicționar etimologic care să suplinească neajunsul. Sau poate acesta să fi fost și motivul, întrucât nu am avut și nu avem nici astăzi un corpus textual evolutiv care să permită datări fiabile. Cine consultă actualul Dicționar etimologic al limbii române, A-C, poate fi sigur că majoritatea primelor atestări sunt eronate, așa cum am arătat și noi într-o serie de articole. Abia de acum încolo s-ar putea încerca să se pună bazele unui satisfăcător dicționar istoric, adoptând noi criterii și renunțând la dominanta literară sau folclorică.

Pe de altă parte, deși a continuat să includă variante (cam tot ce oferea literatura și Atlasul!), seria nouă a omis tratarea dialectelor sud-dunărene (aromână, meglenoromână, istroromână), dar și româna din Basarabia etc. fie din motive politice, fie din lipsă de specialiști, de cercetări și de susținere a dăinuirii comunităților răspândite în alte state.

Cu toate aceste lipsuri, nu se poate ignora efortul imens a generații de truditori cvasianonimi pentru a crea un monument lexicografic de o dimensiune colosală. Și aici apare marele paradox! Pe suport convențional, monumentul este un eșec din punctul de vedere al mentenanței și gestiunii. Chiar dacă Academia s-ar apuca „să revizuiască” și „să completeze” opera, mergând pe calea hipertrofierii, s-ar iniția un nou ciclu, cu neputință de încheiat într-o viață, dacă s-ar lucra cu forțele și metodele actuale. Desigur, nu suntem singura cultură care ne confruntăm cu neputința de a continua operele grandioase de tip mari, dicționare sau enciclopedii.

În opinia noastră, doar Oxford English Dictionary s-a dovedit viabil astăzi, prin tranzitarea sa la timp într-o bază de date lexicale, publicarea acesteia pe Internet și menținerea unei echipe de actualizare permanentă. Dar OED nu are nici pe departe complexitatea articolelor DLR-ului! Cine citește azi articole despre un cuvânt și care se întind pe zeci de pagini? L-a noi s-a confundat, în chip fatal, dicționarul cu corpusul. Este, metaforic vorbind, blestemul lui Hasdeu. Și totuși, cum arată Dicționarul limbii române? Pe pagina Web a Academie Române stă scris:

Dicționarul limbii române rămâne opera academică reprezentativă pentru istoria vocabularului și a culturii noastre în general, fiind un instrument absolut necesar în primul rând pentru cercetători (lingviști, istorici, geografi etc.), dar și pentru toți cei care vor să cunoască reflectarea lingvistică a evoluției societății românești de la origini până în prezent.”

Două idei se desprind de aici. Este de nedezmințit că DLR este „opera reprezentativă pentru istoria vocabularului”. Reprezentativă este și pentru geografia lexicală. Și, mai ales, pentru neașezarea limbii. A doua idee însă și anume că opera este „absolut necesară în primul rând pentru cercetători” strică definitiv pactul instituție-public. Nicăieri în lume nu s-au conceput astfel de opere pe bani publici destinate „în primul rând cercetătorilor”. Acesta să fie rostul Academiei? Nici vorbă. De aceea sperăm ca în acest secol Academia să regândească acest raport și să urmeze exemplul OED, propunând o nouă ediție, inteligent concepută, pe suport electronic, cu actualizări permanente, și care să evite de a mai consuma inutil hârtia.

Desigur, este nevoie de mai multe proiecte și studii de fezabilitate, dar, prin cooperare internațională, cred că este posibil să se imagineze o ediție cu mai multe trepte de acces, utilă și unui public larg. Firește că nu am naivitatea să cred că așa ceva se va și întâmpla, căci actuala generație de la cârma instituțiilor țării este mult mai debilă și mai puțin dispusă să pună osul la treabă decât cea care încet, dar inevitabil, se retrage în istorie.

Ediția anastatică din 2010

Permiteți-mi acum să vă adresez o întrebare: ați văzut vreodată măcar o pagină din Dicționarul limbii române, cea mai de seamă operă națională? Paradoxul de nedezmințit al culturii noastre este că doar un număr infim de români cunoaște această lucrare academică. Publicat în fascicule și volume la diverse intervale de timp, de-a lungul a o sută de ani, Dicționarul limbii române a cunoscut totuși, cu sprijinul BNR, o ediție anastatică, în 19 volume, în 2010, ceea ce i-a conferit un timp suplimentar relativ îndelungat de consultare în biblioteci. Imaginați-vă pentru o clipă managerii acestei opere, priviți-i volumele, gândiți-vă la miile și miile de ore investite și la faptul că doar câteva sute de oameni știu de existența sa și doar câteva zeci o consultă! Acesta să fi fost visul Academiei de la 1866? Pare mai degrabă un coșmar, un fel de catedrală ascunsă, dosită în pântecele unui munte, care nu servește decât oficierii câtorva preoți! Și totuși, lucrarea ar putea deveni „viabilă” dacă i s-ar aplica un management după exemplul dicționarului Oxford.

DLR pe Internet

Să luăm aminte la ceea ce scrie, în continuare, Academia Română pe pagina sa Web: „În prezent, se lucrează la o ediție nouă a Dicționarului TEZAUR, care va fi și informatizată, asemenea dicționarelor marilor limbi europene.” Nimic de spus. Vom prezenta și noi prima fasciculă (A-Ab) din noua ediție în numărul următor. În privința  informatizării, aici trebuie pusă o surdină, dar să nu anticipăm.

Să ne bucurăm mai degrabă de o altă veste primită de curând. Prin Institutul său de Lingvistică din Iași, Academia a disponibilizat, pe un site obscur și realizat amatoristic întregul dicționar, prin acces la pagina scanată unde se află articolul căutat. Adresa este următoarea: https://clre.solirom.ro/

Faptul că dicționarul, reproducând ediția anastatică, poate fi consultat online este o contribuție indiscutabilă pe care o așteptam de mulți ani (promisiunile s-au tot succedat de prin 2005 și până în prezent). M-aș fi așteptat ca să avem de-a face cu un text digital, segmentat cum se cuvine și cu posibilitatea unor căutări avansate. Să spunem că urmărim un anumit cuvânt și vrem să știm dacă el mai apare și în alte exemple la alte articole. Nicio căutare avansată nu este însă posibilă din pricina debilității soluției actuale.

Realizarea grafică este amatoristică, cred că și tinerii de la un liceu de artă ar fi putut imagina o pagină demnă de numele instituției. Altfel, site-ul pe care este pus dicționarul nu pare a avea nicio legătură nici cu cel al institutelor de lingvistică, nici cu cel al Academiei Române. O ciudată decizie a „surghiunit” această operă în „ungherele” invizibile ale Internetului. Firește că lucrarea nu poate fi găsită dacă îi scriem în Google doar titlul, pentru că respectivul site, cu un nume ciudat, nu are trafic semnificativ.

Să sperăm că această primă versiune nu este decât un test, că Institutul din Iași va onora o operă care îi întrece neîndoios prestigiul. Oare atât să fie tot ce poate da suflarea lexicografică națională plătită decenii de-a rândul pentru înfăptuirea binelui public?

Autor: Dan Caragea – Portugalia

Nota Redacției:

Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (specialitate B: Limba și Literatura Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, publicând în reviste culturale din România. Între 1991 și 1993, a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini, director al societății Cyberlex, responsabil pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului „Tropes” (analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului „Tropes” și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică „Analiza automată a discursului”, în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la implementarea proiectului „Romtext” în România. Publică și în revista culturală Leviatan.