Realizarea unei bune comunicări între părinţi şi copil

Mother and daughter having fun blowing foam in the kitchen

Fenomenul migrării în ţările mai bine dezvoltate decât România este deja o realitate a societăţii româneşti. Dificultăţile financiare şi dorinţa după o viaţă mai bună au condus la decizii nu tocmai uşor de luat şi cu consecinţe pe termen lung. În tot acest context, cel care pleacă cât şi familia acestuia, trec prin schimbări importante.

După cum bine ştim, în marea majoritate a cazurilor, unul dintre părinţi pleacă pentru a „deschide drumul” înainte de a muta întreaga familie sau pleacă temporar pentru a trimite bani acasă. Ce facem însă cu copiii? Îi luăm cu noi, îi lăsăm acasă? Cum vor evolua rămânând acasă? Cum se vor acomoda cu noua ţară? Cum se vor adapta când ne vom întoarce?

În cazul în care copiii rămân acasă, este bine de ştiut că relaţia cu părintele plecat trebuie să continue cu perseverență. Ştim deja că doar a trimite bani nu este suficient pentru ei. Copiii trebuie să resimtă mereu că sunt iubiţi şi acceptaţi. De la convorbirile zilnice prin telefon şi internet, la vizitele dese şi vacanţele petrecute împreună.

Oricum ar fi, timpul în care copilul e separat de părintele plecat nu trebuie să fie prea îndelungat. Altfel, copilul se simte abandonat iar mintea lui „pricepe” că nu este o prioritate pentru părinţii lui. Care sunt semnele acestui sentiment de abandon? Deteriorarea conduitei şcolare, tulburări de atenţie, indiferenţă, apatie, încăpăţânare, comportamente agresive, lipsa de perspectivă. Când acestea apar trebuie să căutăm ajutor de specialitate fără a amâna!

Relația părinte-copil

Încă de la naştere, fiecare copil are un stil al său unic. Părinţii cu mai mulţi copiii se minunează de cât de diferiţi sunt copiii lor între ei. Pe parcursul creşterii sale, copilul îşi scrie povestea propriei dezvoltări, având originalitatea şi individualitatea lui precum şi nevoi specifice care îi vor genera şi motiva evoluţia şi comportamentul.

Prima relaţie de tip social pe care orice copil o stabileşte imediat după venirea sa pe lume este cea cu părinţii săi. Această relaţie de bază pentru dezvoltarea copilului şi apoi a adultului, este o piatră de temelie şi un model pentru viaţa lui socială, începând cu cea preşcolară, şcolară şi de mai târziu, până la maturitate. De ce este atât de importantă această relaţie părinţi-copii? Pentru că aceasta determină dezvoltarea copilului şi împlinirea adecvată a nevoilor sale.

În primul rând copiii au nevoie de dragoste: să fie iubiţi, să se simtă iubiţi, să li se spună că sunt iubiţi, să li se arate că sunt iubiţi, şi asta indiferent de comportamentul lor, şi la bine şi la rău. Cu precădere la vârstele mici, copiii înţeleg că sunt iubiţi atunci când sunt dezmierdaţi şi îmbraţişaţi. Există totuşi momente în care suntem foarte ocupaţi şi copilul vine să ne îmbrăţişeze: este foarte important să nu îl respingem.

O sărutare şi o strângere la piept nu ne răpesc mai mult de un minut din activitate şi copilul dumneavoastră o merită cu orice prilej. Dragostea implică şi să-l ascultăm pe copil, fiind importantă pentru a afla nevoile copilului, dorinţele sale, gândurile şi sentimentele lui. Toate acestea vor duce la realizarea unei bune comunicări între părinţi şi copil.

Copilul va câştiga astfel încredere în părinţi şi va şti că ori de câte ori va avea o problemă sau o nelinişte va fi ascultat şi va avea cu cine discuta. Tot aici putem încadra şi acordarea atenţiei, care în funcţie de vârsta copilului poate consta într-o discuţie despre o anumită temă care îl preocupă sau a unui joc pentru copii cu vârste mai mici, sprijinul şi ajutorul la lecţii, sau învăţarea unor deprinderi şi cunoştinţe extraşcolare.

Copiii au nevoie şi de reguli, limite şi graniţe. Existenţa unui program, a unor cadre şi reguli ştiute şi respectate atât de parinţi cât şi de copil, dau copilului un sentiment de siguranţă şi îl învaţă pe mai târziu să fie ordonat şi să se supună autorităţii (profesori, şefi, etc). Atenţie la rigiditate! Flexibilitatea şi toleranţa sunt esenţiale, copilul învăţând să devină adaptabil, să tolereze neprevăzutul şi să facă faţă schimbării.

În contextul acestor reguli, apare şi disciplinarea pozitivă, făcută cu dragoste. Atenţie la limbajul folosit. De multe ori, părintele furios ţipă la copil, îl etichetează (eşti prost, incapabil, rău, etc) sau îl ridiculizează (râde de el), devenind în final agresiv. Copiii mici vor dezvolta teamă iar copiii mai mari vor deveni mânioşi la rândul lor (sămânţa rebeliunii lor de mai târziu).

Disciplinarea adecvată presupune afecţiune, consecvenţă (când promiţi o pedeapsă te ţii de cuvânt), răbdare şi fermitate. În acest context al disciplinării, copilul poate învăţa şi ce înseamnă a fi iertat şi a ierta, prin excepţii de la regulă bine gândite de părinte.

Un alt aspect important legat de relaţia părinte-copil este respectul pe care părinţii îl acordă copilului. Respectându-l, el se va simţi valorizat, tratat de la egal la egal cu ceilalţi membrii ai familiei. Nu ezitaţi niciodată să vă cereţi scuze dacă aţi greşit cu ceva faţă de el să îi spuneţi „iartă-mă”, „îmi cer scuze” sau să-i mulţumiţi. Exemplul personal este mai important decât o mie de cuvinte.

Acceptarea este o altă nevoie a copilului dumneavoastră. Ca şi adultul, el are nevoie să se simtă acceptat ca persoană chiar şi atunci când comportamentele lui sunt mai greu de tolerat. El nu trebuie respins pentru comportamentele lui („nu vreau să te mai văd pentru că ai fost obraznic”). Discuţia se realizează explicându-i ce nu toleraţi din comportamentul lui şi nu pe el ca persoană.

ID:44877118
ID:44877118

Copiii noştri au nevoie şi de timp de calitate petrecut cu noi ca părinţi, timp de care din păcate în zilele noastre toţi dispunem din ce în ce mai puţin. De aceea fructificaţi momentele pe care le aveţi libere pentru a le petrece cu copilul jucându-vă, vizionând un film, plimbându-vă în parc, citind, povestind, învăţând împreună cu el şi făcând din acestea clipe de bucurie, atât pentru ei cât şi pentru dumneavoastră. Chiar şi când mergeţi la cumpărături, sau în treburile casnice, lăsaţi-i să vă ajute, cereţi-le ajutorul, apoi lăudaţi-i şi valorizaţi-i („îmi eşti de mare ajutor”). Timpul petrecut cu copilul ar trebui să fie o prioritate în viaţa oricărui părinte.

În toate acestea, răbdarea este esenţială. Învăţarea, adică ceea ce face copilul cât este copil, are loc prin încercare-testare, reuşite, greşeli, repetări, în toate acestea fiind îndrumat de părinţi, în corelaţie cu abilităţile şi individualitatea copilului. Pentru toate acestea este nevoie de răbdare. Ca parinţi, dacă avem aşteptări prea mari, dacă ne comparăm copiii cu ai altora, dacă ne lăsăm guvernaţi de prefecţionism, nu numai că vom fi dezamagiţi dar vom imprima şi copilului o dorinţă exagerată de performanţă, teamă şi neîncredere.

Teoria ca teoria, sună bine. Dar în practică nu toate funcţionează ca la carte. Nu uitaţi că nu există părinte perfect. Învăţăm împreună cu copilul, creştem şi ne maturizăm, greşim, ne îndreptăm, trăim. Iar dacă apar probleme legate de comportamente mai puţin tolerante care persistă în timp şi care vă pun semne de întrebare putem cere ajutor. Nu ezitaţi să contactaţi un psiholog cu care împreună să găsiţi soluţii optime pentru o dezvoltare psihică armonioasă a copilului dumneavoastră.

Autor: Prof. Irina Georgescu Șova – California/ USA/ Redactor – Occidentul românesc

Articol publicat în ediția tipărită a lunii septembrie 2016.