Un pamflet despre diaspora bugetară, regate culturale fictive și devize cu tricolor în antet
În ultimii ani, două spații geografice au devenit epicentrul unei curioase efervescențe culturale românești în afara granițelor: Peninsula Iberică și Marea Britanie. Nu pentru că acolo s-ar fi înmulțit miraculos manifestările intelectuale, ci pentru că aceste regiuni găzduiesc, cu devotament anual, cei mai eficienți beneficiari de fonduri publice cu tricolor la etichetă.
Sunt două regate care au învățat perfect lecția banului public românesc. Nu pentru că diaspora ar fi acolo mai activă, mai numeroasă sau mai însetată de cultură românească autentică. Nu. Ci pentru că acolo s-au instalat, comod și profitabil, „profesioniștii identității”, experții în consolidarea românismului cu ștampilă și purtătorii de tricolor pe fonduri guvernamentale.
Acești operatori de realitate alternativă nu au comunități. Au baze de date. Nu au cititori. Au statistici inventate. Nu au vocație. Au prieteni în comisii. Nu au viziune. Au conturi. An de an, aceiași „actori principali” ai piesei naționale cu titlul „Susținem diaspora” își înscenează propriul spectacol cu regie fixă și aplauze incluse în bugetul aprobat.
Proiectele? Variate doar în titlu, identice în fond: un festival cu aceiași invitați, o revistă pe care n-o citește nimeni, o emisiune difuzată între două anunțuri. Și totuși, pentru toate acestea se încasează mii, uneori zeci de mii de euro. Legal. Aprobat. Semnat. Cu recunoștință.
E vorba despre un românism de cont înregistrat, unde dragostea de țară se măsoară în devize și identitatea se exprimă prin fluturași de salariu. Nici urmă de efort real, de implicare autentică. Doar niște PDF-uri bine machetate, niște poze la evenimente „cu impact”, niște pancarte și niște like-uri cumpărate la pachet cu sponsorizarea.
Acești „lideri de opinie” ai diasporei nu luptă pentru drepturile românilor. Luptă pentru prelungirea liniei de finanțare. Nu combat nedreptatea. Combat concurența. Nu susțin comunitatea. O folosesc.
Așa au devenit aceste două regate laboratoarele unei imposturi perfect funcționale, cu export anual de rapoarte, fotografii și mulțumiri oficiale. Nimeni nu întreabă ce s-a produs, cine a beneficiat, dacă a existat vreun rezultat. Ce contează este că s-a cheltuit. Civilizat. Subtil. Pe hârtie, totul strălucește.
Aici, românismul a fost rafinat și ambalat în forme flexibile: reviste cu tiraj simbolic, „academii” de weekend și festivaluri cu public închis, dar cu afiș deschis. Nimeni nu întreabă ce a rămas în urmă, pentru că totul e perfect în regulă pe hârtie: „proiect aprobat”, „obiective atinse”, „impact estimat semnificativ”. Realitatea? Nu intră în buget.
În aceste regate ale imaginației contabile s-a profesionalizat un nou tip de cetățean român: patriotul cu deviză, specialistul în justificări, promotorul identității la normă fixă. Nu are mereu public, dar are sponsori. Nu are comunitate, dar are conexiuni. Nu produce conținut, dar generează costuri. Este invitat la evenimentele proprii, aplaudat de prieteni și citat în rapoarte tipărite în trei exemplare și un link.
Totul e cultural, desigur. Se recită, se filmează, se machetează și, uneori, se traduce aproximativ. Dar nu pentru diaspora reală, ci pentru dosarul de rambursare. Diacriticele sunt opționale, dar sigla Departamentului Pentru Românii de Pretutindeni (DRP) este obligatorie. Publicul larg lipsește, dar „comunitatea” e bifată. De fapt, ceea ce se consolidează an de an nu e identitatea românească, ci un ecosistem paralel, bine organizat, cu reguli proprii și anticorpi împotriva oricărei întrebări incomode.
Și pentru ca mecanismul să funcționeze impecabil, există un flux de informație paralel cu cel instituțional. Când cineva îndrăznește să ceară explicații, să scrie o scrisoare către Guvern sau să denunțe o situație de dezechilibru, vestea nu ajunge mai întâi la decidenți. Ajunge, cu o viteză remarcabilă, la cei care trebuie să știe, să se pregătească, să protejeze „formula”. Pentru că în această rețea, reflexul de autoprotecție este mai rapid decât orice răspuns oficial. Orice demers de transparență devine automat o alertă transmisă în teritoriu.
Aceasta nu mai este diaspora. Este un aranjament cultural-financiar cu aparență festivă, în care loialitatea se decontează, iar prezența activă în comunitate e înlocuită de postări și broșuri. România este reprezentată, adesea, de tăcerea convenabilă a celor care primesc și de absența celor care ar trebui să întrebe. Munca autentică, jurnalismul independent nu intră în circuit. Nu pot fi controlate, nu pot fi mascate, nu pot fi dirijate.
Și atunci, întrebarea nu este de ce unii primesc, iar alții nu. Ci de ce se menține acest model, în care identitatea românească devine o formă de contractare bugetară, iar cultura se exprimă în facturi acceptate „cu toate documentele în regulă”.
Poate că, până la urmă, performanța nu mai înseamnă să faci ceva real pentru românii din străinătate. Ci să știi cum să transformi o idee vagă despre „unitatea diasporei” într-un dosar cu șanse maxime de aprobare. Restul, comunitatea, dialogul, spiritul critic, demnitatea sunt colaterale. Adică dispensabile.
Așa arată România din diaspora: împărțită între tăcerea cumpărată și vocea boicotată. Între afișele sponsorizate și articolele ignorate. Între festivalul plătit la suprapreț și jurnalismul gratuit care deranjează. Și ne mai mirăm că avem deficit bugetar istoric, când patriotismul se vinde la bucată, iar „diaspora activă” e doar o rețea de facturi, rapoarte și mulțumiri bine plasate. Cei care fură n-au frontiere. Doar granturi.
Autor: Ciprian Pădure (Anglia), redactor la Occidentul Românesc, rubrica „Psihologia de buzunar (cu dinți)”
Nota Redacției: Textul de mai sus este un pamflet. O formă literară ascuțită, dar legitimă, care îmbracă ironia în haine de gală și adresează întrebări incomode cu zâmbetul pe buze. Nu este o anchetă, nici o biografie, ci o reacție culturală și civică la un fenomen recurent. Orice asemănare cu realitatea este intenționată, dar tratată în registru satiric. Pamfletul se încadrează în sfera opiniei protejate de libertatea de exprimare.