Acest text este un pamflet jurnalistic. El exprimă punctul de vedere și stilul literar al autorului, într-un registru satiric și ironic, fără intenția de a leza persoane sau instituții, ci de a reflecta, în cheie critică, realități ale spațiului public românesc. Pamfletul este o formă consacrată de opinie protejată de libertatea de expresie.
Într-o țară normală, numirea unui ambasador la Vatican ar fi un act de echilibru între decență, cultură, demnitate și, eventual, o diplomă. În România reală, însă, drumul spre Sfântul Scaun trece pe la shoppingul din Milano, pe sub genunchii politicienilor influenți și prin câteva valize bine cărate. Cu zel. Cu pasiune.
Domnul George-Gabriel Bologan, uns ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun (nu, nu e o metaforă religioasă, ci un post real), e dovada vie că în diplomația românească nu contează ce știi, ci pe cine ajuți să-și împacheteze rochiile. De la stagiar fără studii finalizate, dar cu o mapă strânsă puternic în brațe, la responsabil cu „comunitatea românească din Italia” și până la consilier prezidențial și ambasador în Regatul Spaniei, traseul lui Bologan e un masterclass în… ergonomia oportunismului.
Ce anume îl recomandă pentru o misiune diplomatică la cel mai înalt nivel spiritual și simbolic? Răspunsul e simplu: istoria. Nu, nu istoria ideilor, nici istoria artei sacre. Ci istoria personală a slugărniciei perfect dozate. Într-o țară în care meritul real e considerat un defect, Bologan devine modelul ideal: discret, obedient, „bine văzut”. Mai ales când face bagaje.
Desigur, există și un document „exploziv”, ajuns pe masa instituțiilor care ar trebui să verifice asemenea cazuri. Dar în România, documentele „explozive” fac doar fum. Și, în cel mai rău caz, acoperă cu cenușă câteva CV-uri „umflate la presiune joasă”.
Domnul Bologan nu este o anomalie. El este regula. Este produsul perfect al unei rețele de selecție pe bază de obediență, disimulare și networking de hol. Nicio diplomă mare, niciun discurs memorabil, dar multă cumințenie de birou. Perfect pentru vremurile noastre, în care ambasadorii trebuie să știe să tacă frumos și să așeze corect dosarele în servietă. Eventual cu monograma șefului.
Mandatul său anterior, în Regatul Spaniei, a fost o combinație de tăcere strategică și apariții fotogenice. Poate că nimeni nu-și mai amintește ce a făcut concret, dar tocmai asta e farmecul: cu cât faci mai puțin, cu atât deranjezi mai puțin.
Poate că, în mod ironic, Vaticanul e chiar locul potrivit pentru asemenea personaje. Pentru că, la urma urmei, ce poate fi mai potrivit decât o ambasadă spirituală pentru cineva care a trecut prin toate etapele micului misticism dâmbovițean: umilința de fațadă, obediența ritualică și, desigur, mirul carierei pe altarul relațiilor politice?
În loc de concluzie, o întrebare simplă: oare câte alte „valize umblătoare” visează, în timp ce fac bagaje pentru alții?
Autor: Ciprian Pădure (Anglia) – Redactor la Occidentul Românesc
Nota Redacției: Textul de mai sus este un pamflet. O formă literară ascuțită, dar legitimă, care îmbracă ironia în haine de gală și adresează întrebări incomode cu zâmbetul pe buze. Nu este o anchetă, nici o biografie, ci o reacție culturală și civică la un fenomen recurent. Orice asemănare cu realitatea este intenționată, dar tratată în registru satiric.
Sursa: Articol publicat de PUTEREA: https://www.puterea.ro/cv-ul-necunoscut-al-bagajistului-lui-ponta-george-gabriel-bologan-ajuns-ambasador-la-vatican/