Oana Moșniagu: „În contra direcţiei de azi…”

93790_net_2111200922

În anul 1868, apărea sub semnătura lui Titu Maiorescu studiul intitulat „În contra direcţiei de azi în cultura română”, în care, critic, căci aceasta îi era ocupaţia şi revoltat faţă de „formele fară fundament” din cultura română, Maiorescu observa şi expunea situaţia de criză în care se găsea cultura română la acea vreme. Mă folosesc umil de tilul său cu dorinţa de ai resuscita spiritul, pentru a putea vedea societatea română de azi prin ochii lui critici, într-o încercare de trezire? Adevărul este că, scriind tot ce urmează, nu pretind nimic. Eu doar observ, poate greşesc şi mi-aş dori să fiu într-o eroare. Doar că exemple sunt la tot pasul, ne înconjoară „forme fără fond”, cred că e epidemie şi tot ce putem face este să ne ţinem la distanţă, pentru că prostia e molipsitoare. Mi-ar place să cred că noi, ziariştii, suntem un fel de doctori ai societăţii, formatori de opinie publică, cei care au puterea de a vindeca răul societăţii. Urmând cursul acestui gând, mă întreb: oare câţi români citesc astăzi ziarele şi câţi le folosesc drept coştei pentru coji de seminţe?

Printre cocalari şi piţipoance

Într-unul din numerele trecute ale publicației Occidentul Românesc, criticul literar Dan Caragea prezenta definiţiile personajelor pe care le întâlnim la tot pasul printre românii din străinatate: cocalari şi pițipoance. Mă gândesc, mă întreb şi nu ştiu, în cele din urmă, dacă în străinatăte s-a vărsat/ răsturnat tot carul; nu am nici o îndoială că mai sunt şi acasă; cert e că, aici abundă! Revenind la definiţii, le-am citit, m-am amuzat, chiar am identificat câteva specimene, dar imi lipsea ceva. Mai aveam contact zi de zi cu un „fel”, care nu se încadra în nici una din cele două descrieri. Aşa că am investigat şi am identificat „felul”, ca fiind cel al mârlanului. Cred că experienţa îmi permite să-l descriu fără să apelez la dicţionar, dar pentru că vreau să demonstrez că e specie recunoscută, că există şi nu e imaginaţie, expun definiţii oficiale:

DEX, 1998: mârlan- om prost crescut, grosolan, necioplit; bădăran, țopârlan.

NODEX, 2002 mârlan -persoană care vădește lipsă de educație, cu apucături grosolane; bădăran; mitocan; mojic.

Cea mai veche definiţie pe care am găsit-o datează din 1939, deduc astfel că-i boală veche! Chiar dacă într-un dicţionar urban de pe internet, mârlan şi cocalar apar ca sinonime, eu fac diferenţa, cu dreptul pe care mi-l dă experienţa. Pentru că cel dintâi, e mediocrul care se plimbă pe stradă, care foloseşte transportul public şi care atrage atenţia, astfel încât străinii ajung să pună semnul egal între român şi mârlan. E cel care fluieră… da, ca la stână, care bea bere pe stradă şi abandonează cutiile, care îl invidiază pe cocalar şi vrea să fie ca el (pentru că cel de-al doilea nu e decât un mârlan cu bani); din acest motiv îşi dă silinţa zilnic şă-şi dea în petec uitând că se află într-o ţară civilizată cu reguli de comportament, chiar dacă nescrise, pe care majoritatea le respectă. Şi mai grav este că, marlanii au pereche. Ele, mârlancele, sunt demne însoţitoare şi o demonstrează cu orice împrejurare. Le întalneşti în transportul public? E posibil să le auzi inclusiv dacă dai volumul căştilor la maxim. Dacă intri în panică, crezând că se iau la bătaie, nu-ţi face griji, doar îşi dau palme şi coate, prinse de entuziasm. Despre ce vorbesc? În general, despre ce s-a mai întâmplat la CanCan TV, despre mârlanul de rând, pe care e posibil să-l cheme Fane şi pe care-l pomenesc cu formularea „bă Fane mâncaţi-aş… tot”. Dar nu numai. Am auzit discuţii despre „măzlini”, vacanţe „belea” şi altele, astfel încât am preferat, pentru sănătatea mea mentală, să râd. Să mă tăvălesc de râs. Doar că, după ce am terminat de râs, m-a bufnit plânsul!

Mai presus de ei

De ce sunt atât de mulţi şi ies în evidență? Pentru că le dăm voie. Mai presus de ei se află oameni inteligenţi, culţi sau oameni simpli cu bun simţ, care s-au retras din calea lor de ruşine şi se confundă cu mulţimea, lăsându-le drum liber ca să se desfăşoare, să facă de râs România şi românii. Tot aşa cum spunea Maiorescu la 1868 despre cultura română, că era stăpânită de neadevăr, văd eu azi societatea română. Stăpânită de-un profund neadevăr, de-o viziune distorsionată şi vulgară despre ceea ce suntem şi reprezentăm. Mai spunea că o primă greşeală de care trebuia ferit tineretul era „încurajarea blândă a mediocrităților”, de aceea, românul civilizat nu ar trebui să se mai ferească din calea lor, ci să ţină capul sus şi să vorbească răspicat condamnând orice act sau atitudine necivilizată, vulgară, improprie. Să iasă în evidenţă cultura, valorile, tradiţiile, românismul! E adevărat, nu putem stârpi prostia, dar s-o băgam într-o cutie, să încercăm să-i găsim antidotul prin fapte şi cuvinte frumoase! Pentru că românii şi România suntem mai mult de atât chiar dacă uneori se uită.

„Mai este oare timp de scăpare? Mai este oare cu putință ca o energică reacțiune să se producă în capetele tinerimii române și, o dată cu disprețul neadevărului de până acum, să deștepte voința de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenții iluzorii? Poate soarta ne va acorda timp pentru această regenerare a spiritului public și, înainte de a lăsa să se strecoare în inimă nepăsarea de moarte, este încă de datoria fiecării inteligențe ce vede pericolul de a se lupta până în ultimul moment în contra lui.” (În contra direcției de astăzi în cultura română-Titu Maiorescu, 1868).

Oana Moşniagu – Madrid