Mihaela Tatu: Timpul meu pe El Camino

Ce înseamnă un pelerinaj pentru lumea contemporană? O excursie la locurile sfinte. Este drept că termenul s-a cam demonetizat iar teama noastră de neant ne face să ne refugiem aproape de sacru fără a-i căuta însă sensurile și, mai mult, fără a ne detașa de cotidian. Mihaela Tatu face parte din categoria oamenilor care se reinventează. Pentru ea toate pelerinajele din ultimul an, au avut un înțeles aparte: regăsirea de sine. A început cucerind Dobrogea, un pământ aparte în lumea asta, așezat pe rădăcinile Hercinicilor, apoi a fost în Mehedinți, a călătorit în Italia, în Sardinia, în Mexic, chiar la momentul echinocțiului și, de curând, s-a întors de pe El Camino, o călătorie spirituală, pe care au făcut-o și despre care au scris, fiecare în epoca sa, Sfântul Francisc, legendarul Roland (fiul lui Carol cel Mare ), Papa Ioan Paul al II-lea, actrița Shirley Mc Lane și scriitorul Paolo Coelho. Camino poate fi un drum inițiatic pentru fiecare dintre noi, un drum al schimbărilor și, de ce nu, un alt fel de a călători. Mihaela a urmat El Camino, drum care traversează Spania de la Pirinei până la Oceanul Atlantic parcurgându-l în șase săptămâni. Ea a pornit din Madrid. Se spune că traseul a fost marcat, întaia oară, de celții din Peninsula Iberică, pe sub Calea Lactee. Măsurând 900 km până la Capul Finisterre, dacă este parcurs de la Saint Jean Pied du Port din Franta, EL Camino este de fapt drumul de pelerinaj către mormântul Sfântului Iacob de la Santiago de Compostella. Evident drumul penitenței și-a schimbat destinația exclusiv religioasă. Pentru contemporani, El Camino înseamnă nu numai o destinație religioasă ci mult mai mult: tradiție, civilizație și cultură. Chiar și bucuria de a primi o diplomă, la sfărșitul călătoriei după ce participi la o mesa a pelerinilor, e un semn că ți-ai învins temerile. Pelerin pe El Camino, Mihaela Tatu ne dezvăluie impresii și gânduri dintr-o călătorie pe care, probabil orice creștin, și nu numai, ar trebui să o facă, o dată în viață.

Cei din showbiz simt uzura psihică mai devreme

O prietenă m-a întrebat de ce atâta lume din showbiz face tot felul de călătorii și căutări de tip “spiritual”. Nu cred că doar pentru cei din showbiz se simte nevoia de autocunoaștere sau regăsire sau dorința de a ajunge la sine, la esență. Cred că este drumul firesc al oricarei ființe care își dorește evoluție, indiferent de domeniul în care se manifestă. Am cunoscuți din cele mai diverse domenii. Cei din showbiz sunt în vizorul presei, despre ei știm, vorbim și vrem să aflăm mai multe. Dar eu cred că acum este „momentul”. Pe de altă parte, poate că cei din showbiz simt uzura psihică mai devreme. Consumul interior este mai intens. Nu știu, zic și eu. Și mai cred că această dorință mai apare după un moment de cumpănă, după un moment limită, după care începi să realizezi ceea ce este cu adevărat important în viață. Eu cred că, în ultima perioadă, tot mai mulți oameni își pun întrebarea cine sunt, care e rostul lor real în această lume și care e drumul lor. Adică își doresc să știe cât mai multe despre ei înșiși. Asta mi s-a întâmplat și mie. De multă vreme căutam drumul către mine. Știu că sunt pe drumul cel bun dar că mai am de mers.

M-a inspirat cartea lui Paulo Coelho

Acum patru/cinci ani am ascultat o piesă radiofonică după cartea lui Paulo Coelho „Jurnalul unui mag” (Pelerin spre Compostella), în interpretarea lui Florian Pittiș. Și au tot început să-mi apară „vești” de la El Camino. Am citit o carte scrisă de către o tânără din Timișoara, Ramona Venturini, apoi cartea actriței Shirley Mac Laine. Au început să curgă tot felul de „semne” care nu mi-au mai dat pace. Și, totul a culminat cu un filmuleț pe care mi l-a arătat un prieten din Timișoara, Victor Popa, cu și despre Camino, realizat de către o trupă de actori din România, care au făcut o parte din Camino jucând o piesă cu caracter religios, în catedralele orașelor unde poposeau. Printre ei Cristi Iacob și Marian Râlea. L-am sunat pe Cristi și am mai aflat câte ceva. Și mi-a fost suficient ca să nu mai am liniște. Probabil m-a chemat El Camino. Și asta a fost.

Pelerinul își face drumul singur

Am plecat singură la aceast drum. Este destul de greu să găsești pe cineva care să-ți împărtășască „nebunia”. Și cel mai important motiv este că El Camino, este o experiență personală, chiar dacă se pornește în grup. Ești doar tu cu tine însuți, cu Cel de Sus și cu el, cu drumul. Și ar mai fi ceva. Este important motivul pentru care îl faci. Și am întâlnit cele mai variate motive pentru care oamenii pornesc pe El Camino. Curiozitate, nevasta e prea cicălitoare, pierderea cuiva drag, aventură, depășirea recordurilor sportive personale, o destinație de vacanță inedită, ofrandă lui Dumnezeu pentru că a ieșit învingător din lupta cu o boală grea sau, ca semn de mulțumire pentru viața minunată pe care i-a dat-o și i-o va mai da, pentru a cunoaște oameni noi, sau pentru a se cunoaște pe sine și vremurile. Este adevărat că acum El Camino a devenit mai „comercial”. Dar cel mai important este motivul tău.

Pentru El Camino îți trebuie o minimă pregătire spirituală, anterioară

Pe Camino poate merge oricine. E un drum pentru oricine și e pentru toate buzunarele. Pe vremuri tocmai în asta consta pelerinajul. Se pleacă fără nici un ban. Poți face Camino cu 1000 Euro cu tot cu drum, sau cu câți bani vrei dacă nu dormi doar în refugiile special amenajate, alberg-uri. Înaintea acestui pelerinaj, ai nevoie de o pregătire dar, adevărata pregătire pentru Camino, se face pe Camino. Acasă, poate nu ai cum să mergi zilnic, pe jos, între 6 și 8 ore, 20 și 30 km, indiferent de vreme, relief și cu ceva greutate în spate. Asta fizic. Pentru mine a fost neobișnuit până m-am lămurit și mi s-au așezat gândurile în minte și-n toată ființa, că vreau și trebuie să-l fac, pentru că, altfel, nu am liniște. Dar am făcut și un fel de pregătire acasă. Săptămâna Mare și sărbătorile de Paște le-am petrecut la o mănăstirea de la Temișeni și, acolo am „aflat”, dacă voi pleca sau nu. Apoi, prietenii care m-au îndrumat în acest antrenament spiritual care se numește yoga (asta ca să nu se sperie lumea de termen) să zicem,  m-au mai pregătit. Dar, o dată ce te-ai molipsit de Camino, indirect, începe și pregătirea. Trebuie doar să vrei cu adevărat.

Am luat mult prea multe în rucsac și cărăm, zilnic, în spate, cam 10 kg

Echipamentul îl cumpărasem încă de anul trecut, înainte de operație pentru că visam să merg pe El Camino. Adică rucsac, o încălțăminte sport stil gheată, o borsetă, două tricouri cu mâneca scurtă dintr-un material care se usucă repede, gândind că voi transpira sau că va ploua, și două cu mâneca lungă. Înainte de plecare, am luat pelerina de ploaie, pălăria dintr-un material impermeabil, un briceag care avea mai multe utilități, lanternă, recipientul pentru apă și sacul de dormit. Rucsacul meu a mai conținut genunchierele, un polar pentru vremea rece pe care chiar l-am folosit la început în Navarra, trusă medicală cu antiinflamatoare, analgezice, periuța și pasta de dinți, tot felul de materiale și creme împotriva bășicilor, fașă elastică, brichetă, papiotă și ac, ace de siguranță, cele necesare igienei intime, un săpun pe care l-am folosit și pentru mine și pentru spălarea hainelor și un șampon. Aparatul foto, încărcătoare, carnete și pixuri. La asta se adaugă cele cinci perechi de șosete, lenjerie intimă, jambiere, 2 perechi de pantaloni, unii scurți și alții lungi și un sarafan cu care mă schimbam seara, o pereche de șlapi, un prosop și o încălțăminte foarte lejeră pentru momentele în care dădeam papucii-sport jos. Mult prea multe! Dar am aflat asta doar pe drum, când a trebuit să car zilnic aproape 10 kg.

Pe drum ți se pun cam 3 întrebări: De unde ești? Cum te cheamă? Și câteodată, de ce faci El Camino?

Vrei, te hotărăști, te documentezi, te pregătești, îți faci bagajele, îți cumperi bilete de avion și ai plecat. Lucrurile sunt mult mai simple decât par. Ajungi în Spania via Madrid sau Barcelona. Apoi iei un autobuz până în locul din care-ți dorești să începi. Eu am ales Madrid pentru că acolo am prieteni buni care m-au și dus cu mașina până în Roncesvalles, de unde am pornit. Mulți pelerini pornesc din Franța de dincolo de Pirinei, alții din Roma. Mulți au împărțit El Camino în mai multe episoade din lipsă de timp, alții îl făceau pentru a 3-a, a 4-a oară. Există un birou pentru pelerini de unde îți iei și carnetul, „credencialul” în care vei pune ștampila la plecare din fiecare refugiu, unde ești luat în evidență și unde te poți documenta pentru drum. Nu există un grup. Nu este o excursie organizată. Fiecare e pe cont propriu. Dar există un soi de solidaritate, naturalețe și firesc în felul de a fi al celor care fac El Camino. Pe nimeni nu interesează nimic. Toți sunt egali. Dar dacă se întâmplă să te oprești pentru probleme de sănătate, toți se opresc să te întrebe dacă ai nevoie de ceva sau dacă totul e în regulă. Și-ți vin în ajutor cu ce au. Pe El Camino îți aduci aminte sau înveți să fii OM. Dacă este sigur? Nu e nicio problemă. Am întâlnit femei care nu suportau căldura și începeau dimineața la 4,30-5,00 dimineața, în situația în care soarele răsărea la 7,30. Deci mergeau pe întuneric, singure. Toate drumurile sunt foarte bine semnalizate cu indicatoare clare, ferme: cu săgeată galbenă sau cu scoică. E foarte greu să te rătăcești. Eu am călătorit multe zile singură. Și am prins pe munte ceață, dar întotdeauna m-am simțit în siguranță. Mulți mi-au spus, când am plecat, că e o nebunie să plec singură. Este atât de bine să fii singură pe drum. Seara ne adunam, oameni din toată lumea, la cina pelerinilor.

M-am întors mai înțeleaptă și mai tolerantă

De când am venit acasă, rememorez drumul pe El Camino și mă simt puțin obosită dar liniștită și încărcată de o experiență pe care nu mă așteptăm să o capăt, într-un timp atât de scurt. De fapt, viața curge într-un ritm alert. Mai mult, am aflat cum sunt eu. Dornică să continui procesul de cunoaștere și dezvoltare personală, să cunosc oameni care fac ceva pentru cei din jur, fără să cer nimic în schimb, dornică să împărtășesc din experiența și cunoștințele pe care mi le-a oferit această perioadă extraordinară din viață mea. Și cred că sunt mai înțeleaptă, mai tolerantă și mai înțelegătoare. Sunt mai bogată în cunoștințe și prieteni minunați din toată lumea. Și mai plină de natură, frumos, firesc și un soi de normalitate de care uitasem. Mai plină de recunoștință și iubire. Cam așa cred că sunt eu acum.

Un material realizat de Ivana Iancu