Málaga, urbea natală a lui Picasso

„Există un loc în preajma Mediteranei, unde pământul îşi pierde valoarea de element iar apa se converteşte în sclavă lichidă, îmbrăcând forma unei oglinzi sclipitoare, pentru a reflecta singurul lucru palpabil: lumina” – aşa descria cândva filozoful spaniol Ortega y Gasset oraşul Málaga.

Nu e uşor să transpui în cuvinte Málaga. Capcanele pândesc la orice pas. Tocmai faptul ca avem de-a face cu un oraş andaluz până la prăsele îngreunează receptarea profilului său atât de deosebit de surorile lui. Încep aşadar caracterizarea oraşului Málaga cu pomenirea paradoxală a acelor elemente pe care nu le are, sau, mai bine zis, le are, dar sunt altfel decât prin alte părți.

În primul rând arhitectura catedralei. Mai toate catedralele au ceva deosebit: un turn înalt, cripta unui rege, un tratat care a schimbat cursul istoriei, moaşte de sfinţi sau giuvaere împărătești. În cazul Catedralei din Málaga, însăşi porecla cu care o alintă drăgăstos localnicii ne-o apropie. O cheamă „manguita” („ciunga”), pentru că are doar un turn, finalizat destul de brusc. Dar ce maiestate, în ciuda, sau poate tocmai datorită asimetriei!

Nu e singurul lucru care o individualizează. Spre deosebire de alte locuri de cult, tavanul catedralei malagueze e la fel de înalt peste tot, nu are o boltă supremă și nici nişe laterale. Înălţimea covârşitoare şi constantă în toate colţurile, lipsa de unghere îi conferă un caracter copleşitor. O construcţie fără ascunzişuri!

Ansamblul a avut nevoie de peste o sută de ani pentru a fi finalizat. Arhitectul Diego de Siloé, un fel de star al Evului Mediu, care a proiectat numeroase construcţii profane, şi-a pus amprenta doar pe două construcţii sacrale: vestita Catedrală din Granada, şi cea din Málaga, dar din cauza morţii sale premature, atât Granada, cât şi Málaga au rămas cu schelele suspendate în timp, dar aşa „neterminate” cum sunt, nimic nu umbreşte impresia zdrobitoare pe care ambele o lasă vizitatorilor.

Catedrala este completată armonios de învecinatul complex episcopal şi, bineînţeles, de citadela Alcazaba, care veghează oraşul de la înălţime. În prelungirea Alcazabei veghează castelul Gibralfaro, fosta reşedinţă a ocupanţilor mauri, ansamblu care-şi datorează numele unui far dispărut.

Micile curţi interioare ale castelului, pavate minuţios cu mozaicuri din pietre rotunde în diferite culori, precum şi „ascunzătorile”, care ies în cale prin nişele zidurilor sau prin gardul viu al grădinilor fac deliciul plimbărilor în incinta castelului. Localnicii vin adesea aici ca să se reculeagă, contopindu-se cu peisajul odihnitor. Iar amfiteatrul roman, situat la baza cetăţii, parcă abia aşteaptă să înceapă spectacolul, după atâtea mii de ani.

Dar altul e locul în care se adună azi lumea: zidurile rotunde ale „arenei de corrida”, cum suntem tentaţi să spunem noi, românii. Eronat, căci arena înseamnă nisip, iar corrida alergare. Corect este „Plaza de Toros” (piața taurilor), în cazul Malagăi vestita „Malagueta”.

În faţa ei se revarsă apele Fântânii Celor Trei Graţii. Bogăţia artezienelor ei sugerează atracţia irezistibilă a apelor, farmecul care i-a hipnotizat pe cotropitorii arabi uluiţi de verdele abundent. Pentru ochii lor, obişnuiţi cu nisipurile nesfârşite ale deşertului african, Iberia era „țara râurilor”. Peste drum se împletesc armonios aleile grădinilor maure, îngrijite cu migală, până-n cel mai mic detaliu.

La stânga se aşterne monden, invitând parcă la plimbări pe faleză, pasajul maritim, flancat de copaci neobişnuit de înalţi pentru standardul Spaniei. Aici poposesc şi vasele răsărite parcă din romanele ştiinţifico-fantastice, navele de croazieră de lux, adevărate oraşe plutitoare. Din ele, zilnic, se revarsă turiştii peste Alameda – artera pietonală flancată de magazine selecte şi de lanţuri comericale renumite. Poporul pestriț înveseleşte şi îmbogățește peisajul oraşului, dealtfel de dimensiuni destul de modeste.

De cealaltă parte a bulevardului maritim se-ntinde covorul parcului primăriei, un labirint de straturi cu arabescuri multicolore şi garduri vii, întreţinute constant, de-a lungul sutelor de ani, după un model unic, niciodată modificat.

Primăria însăşi, cu arhitectura ei bogată, este obiectiv turistic. Pe funcţionarii care-şi văd imperturbabili de treabă nu par să-i deranjeze gură-cască şi vizitatorii care fac fotografii.

Málaga, urbea natală a lui Picasso atrage iubitorii de artă cu muzeul dedicat memoriei artistului. Nu doar exponatele ci şi clădirea sunt prilej de încântare.

Revenind la artele mai profane, bucatăria andaluză e numai bună pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ. Un platou combinat de gustări, vestitele tapas, servit împreună cu un vino tinto (nu rojo, cum am fi tentaţi să spunem noi, românii) sunt capabile să scoale şi morţii din somn.

La origine, cuvântul „tapa” desemna o feliuţă de pâine cu o mică gustare pe ea, un simplu produs de bucătărie rapidă care se plasa deasupra paharelor în loc de capac, pentru a evita impurităţile sau picajul vreunei insecte natânge. Cu timpul, Tapasurile au evoluat la rang de opere culinare în miniatură. „Capacele” comestibile fac faima bucătăriei şi inventivităţii spaniolilor. Azi  se servesc în farfurioare separate, lângă pahar.

Gama tapasurilor se extinde de la simple măsline sau alune americane până la porţii consistente de omletă, sardele în oţet, cârnăciori, tartine cu şuncă, salate cu maioneză, murături sau cartofi cu sos picant (patatas bravas, „cartofi viteji”). Fructele de mare, dar şi peştele sau vestitul jamón iberico îşi dau mâna cu cu aluaturile dulci. Vrei-nu vrei, primeşti automat cu fiecare comandă câte o minidelicatesă culinară, pentru că andaluzii se ghidează strict după regula impusă de secole: „niciodată să nu bei fără să mănânci şi nici să nu mănânci fără  bei”.

Vinul sec, cu gust de pământ reavăn, învineţeşte limbile, ca zaibărul oltenesc. Moda vinurilor dulci de Málaga, adevărat bestseller al Evului Mediu, a apus de secole, Provincia Málaga a rămas însă patria soiului de viţă de vie Pedro Jimenez, cel care a dus vestea vinurilor sale până peste hotare. Gurile rele spun că Pedro Jimenez ar fi fost la origine un talentat om de afaceri german, pe numele său Peter Siemens, de unde şi asemănarea de nume. Se presupune că el ar fi descoperit soiul de viţă de vie din care a produs vinul cu gust inconfundabil, exportat în toată Europa.

Mai în glumă, mai în serios, malaguezii sunt porecliţi „boquerones”, de la fileurile de peşte marinat cu acelaşi nume, care ocupă locul întâi în ierarhia tapasurilor locale, alături de sardelele întregi, prăjite la grătar. Un fotomotiv reprodus la infinit pe cărţile poştale este grătarul pe care sfârâie sardelele la proţap, pe fundalul unei plaje animate. Plaja fără sfârşit, care se întinde până hăt departe, spre Torremolinos şi Marbella, e-ntocmai ca tabloul vacanțelor perfecte, numai bune de pus în ramă.

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania). Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.