Lucian Apahidean: Postul mare

„Venit-a Postul, maica curăţiei, cea care învinovăţeşte păcatul şi este vestitoarea pocăinţei, purtarea îngerilor şi mântuirea oamenilor; să strigăm, credincioşii: Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.” (Stihira I, de la Stihoavna Utreniei de Luni din Săptămâna I a Postului Mare)

Începutul Sfântului şi Marelui Post al Paştilor ridică o serie de întrebări creştinilor de orice categorie: practicanţi, nepracticanţi, sau simpli curioşi în ceea ce priveşte rânduiala bisericească. Două dintre acestea sunt foarte importante şi în cele ce urmează voi încerca să le răspund. Mai întâi „cum se ţine postul?”, iar mai apoi „ce este postul?”, o întrebare care cuprinde şi motivaţia celor care îl ţin.

Cum se ţine postul?

Este prima întrebare care îi preocupă pe credincioşi şi este izvorâtă din dorinţa de a participa activ la viaţa Bisericii. Norma bisericească este stabilită astfel în tipicul Sfântului Sava: „În Sfânta şi Marea Patruzecime (cum mai este numit Postul Mare), să nu se mănânce nimic în primele două zile, adică luni şi marţi. Iar miercuri, după săvârşirea Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfinţite, se pune masa şi mâncăm pâine caldă, fructe uscate şi apă caldă cu miere. Iar cei ce nu pot să păzească primele două zile din post mănâncă pâine şi beau apă după Vecernia de marţi. La fel vor face şi cei bătrâni. Dezlegare la untdelemn (ulei) şi vin în tot postul avem numai în sâmbete şi duminici, când se dau şi două mese; iar în primele cinci zile ale săptămânii mâncăm numai mâncare uscată o dată în zi, spre seară. De asemenea, în Ajunul prăznuirii Bunei Vestiri şi în seara deniei Acatistului Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu dezlegăm la untdelemn (ulei) şi vin. Iar peşte în Sfântul şi Marele Post să nu îndrăznim a mânca decât numai la Praznicul Buneivestiri şi în Duminica Floriilor. Postul se dezleagă abia în noaptea Învierii. Iar în Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor şi în toată săptămâna Luminată, călugării au dezlegare la brânză, ouă şi peşte, iar ceilalţi şi la carne.”

O hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 27 Februarie 1956, ţinând cont de noile realităţi aparute în viaţa credincioşilor, a dat unele pogorăminte care pot fi rezumate astfel:

1. Copiii până la 7 ani să fie dezlegaţi de pravila postului, putând mânca în tot timpul anului orice fel de alimente.

2. Pentru copiii de la 7 la 12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi suferinţe trupeşti, pravila postului să fie obligatorie numai în următoarele zile:

a. Toate miercurile şi vinerile de peste an, afară de acelea când este dezlegare de peşte.

b. Prima şi ultima săptămână din Sfântul Post al Paştelui şi tot aşa din Postul Naşterii Domnului.

c. De la 24 la 29 iunie (adică 5 zile din postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel – atunci când acesta este mai lung decât acest interval).

d. De la 1 la 15 august (adică cele două săptămâni ale Postului Adormirii Maicii Domnului).

e. Ajunul Crăciunului, ajunul Bobotezei, Tăierea Capului Sfântului Ioan (29 august) şi Ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie).

3. Pentru celelalte zile şi săptămâni din timpul marilor posturi bisericeşti, copiii între 7 şi 12 ani şi credincioşii de orice vârstă care sunt suferinzi, să fie dezlegaţi a mânca: peşte, icre, ouă, lapte şi brânză.

4. În anumite situaţii, mai ales când este vorba de condiţii toxice de muncă, duhovnicul poate face unele dezlegări la post, dar acestea nu trebuie să depăşească limitele expuse mai sus.

Trebuie apreciat acest gest de pogorământ al Bisericii noastre faţă de fiii săi duhovniceşti şi faţă de noile condiţii de viaţă, dar trebuie menţionat şi încurajat şi faptul că evlavia unora dintre credincioşi rămâne fidelă unui post aşa cum este lăsat de Sfinţii Părinţi, educându-şi copiii în acelaşi duh de cuminte nevoinţă.

Deasemenea, este de evidenţiat rolul important pe care îl deţine duhovnicul în aplicarea acestor pogorăminte. Biserica are legi, ca una care nu este fără ordine, dar în toate cele privitoare la viaţa duhovnicească este nevoie de o dreaptă socoteală, în aşa fel încât să nu se cadă nici într-un rigorism exagerat, dar nici într-o nepăsare întunecată. Iată, pentru înţelegerea acestora, un cuvânt al părintelui grec Epifanie Teodoropoulos:

A venit odată un fiu duhovnicesc de-al meu şi mi-a spus:

– Ştiţi, Părinte, eu nu sunt de acord cu postul. Ce înseamnă post?

Şi i-am răspuns:

– Postul este o lege a Bisericii. El s-a legiferat în rai (prin porunca de a nu mânca din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului). Au postit proorocii, Moise, însuşi Domnul, Apostolii, Sfinţii Părinţi… Dacă continui să nu posteşti şi să ai aceste idei, atunci schimbă-ţi duhovnicul. Aşa i-am spus.

Dacă însă îmi spunea: “Ştiţi, Părinte, primesc postul aşa cum îl rânduieşte Biserica, dar nu pot posti atâta. Încerc totuşi să fac ceva“, i-aş fi spus: “Sunt de acord, fiule. Încearcă atât cât poţi să corespunzi la cele ce le spune Biserica noastră”. Dar să-mi spună: „Nu primesc postul!”? Cine eşti tu? Ce sunt cele ce spui? Auzi! Cei ce neglijează conştient postul, fără să aibă motive de sănătate, mult mă tem că nu se interesează defel cu dinadinsul de mântuirea sufletelor lor.

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2010/11/15/sfaturi-si-raspunsuri-importante-de-la-fericitul-parinte-epifanie-despre-post/

Aşa cum se petrece de obicei în toate sferele de activitate a omului, şi aici există pericolul exagerărilor legaliste. După cum mărturiseşte acelaşi părinte pomenit mai sus, ar fi unii care ar crede că „numai atunci trebuie ca duhovnicul să dea binecuvântare să se dezlege postul pe motive de sănătate, când, potrivit cu cele spuse de Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, este în astfel de stare, încât, fiind întins pe pat şi luând foc casa din cele patru colţuri, să nu se poată scula să fugă. Atât de bolnav trebuie să fie. Atunci Stareţul i-a răspuns: Sfinţii Părinţi nu scriu prostii! Eu spovedesc oameni care sunt ţintuiţi în pat, ce au avut comoţii cerebrale, sau infarct, sau sunt betegi din pricina diferitelor boli nervoase ereditare, care nu numai că pot posti, dar şi medical li se impune să postească datorită bolii lor. Dimpotrivă, am fii duhovniceşti care par a fi sănătoşi, deoarece sunt activi şi lucrează, dar li se impune să dezlege postul, din pricina neputinţei lor ascunse, de pildă: diabetul zaharat. Aşadar, criteriul dezlegării sau nu a postului nu este dacă cineva este ţintuit în pat, sau merge, ci felul suferinţei şi părerea medicilor evlavioşi, care vor fi întrebaţi.

Acelaşi a povestit, zâmbind, că odată l-a întrebat pe părintele Paisie (Aghioritul), cunoscutul pustnic din Sfântul Munte, cele despre foc, iar acela cu umorul său caracteristic i-a spus:

– Desigur, aşa să faci! Oriunde vei merge să ai cu tine un bidon cu benzină şi dacă cineva îţi cere să nu postească pentru motive de sănătate, să-i spui: “Aşteaptă o clipă!”. Aruncă atunci benzină în cele patru părţi ale camerei lui şi dă-i foc. Dacă îl vei vedea că nu se poate mişca şi e în primejdie să ardă, să-i îngădui să dezlege. Dar dacă-l vei vedea că sare şi fuge să se salveze, să-i spui: „Nu! Tu trebuie să posteşti!”

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2010/11/15/sfaturi-si-raspunsuri-importante-de-la-fericitul-parinte-epifanie-despre-post/ )

„Ce este postul?”

Postul este lupta pe care cel credincios o duce împotriva păcatului şi patimilor de orice natură. În sensul ei pozitiv şi în strânsă legătură cu Taina Spovedaniei, cu slujbele bisericeşti şi cu rugăciunea, această luptă este strădania omului de a se apropia şi a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă păcatele ar fi fost doar trupeşti, atunci şi postul s-ar fi mărginit doar la acele reguli enunţate mai înainte şi care au ca scop smerirea trupului. Dar, cum omul este şi trup şi suflet, iar păcatele sunt şi trupeşti şi sufleteşti, atunci şi postul trebuie să fie îndreptat în aceleaşi direcţii.

Deasemenea, dacă postul ar fi fost doar nişte reguli impuse asupra omului şi doar pentru smerirea lui, atunci greutatea ţinerii lui ar fi fost insuportabilă şi inutilă. Dar postul este îndreptat spre Dumnezeu, ca o jertfă a curăţiei – asemeni jertfei lui Abel – şi prin aceasta, credinciosul obţine cunoaşterea şi vieţuirea în apropierea lui Dumnezeu, izvorul vieţii.

Iată una dintre primele cântări care se rostesc în Biserică la începutul Postului Mare: „Vremea Postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim, precum de bucate, aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea preacinstită Patima lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne.”

În acest sens al Postului Mare, de jertfă adusă de om lui Dumnezeu, este interesant de reţinut că unii Sfinţi Părinţi îl socotesc ca pe o zeciuială a anului. Zeciuiala este a zecea parte din averea oricărui evreu, cu care acesta este dator pentru susţinerea Templului şi a slujbelor. În privinţa Postului Mare, trebuie spus că Sâmbetele şi Duminicile sunt socotite ca fiind sărbători şi se ridică parţial postul, după cum am arătat. Astfel, înmulţind numărul celor 5 zile efectiv postite cu numărul celor 7 săptămâni de post, la care adăugăm singura Sâmbătă în care se prevede post (Sâmbăta Patimilor) şi jumătatea de zi care constituie aşteptarea slujbei Învierii, obţinem numărul de 36,5, care este a zecea parte din numărul zilelor de peste an – 365, zeciuiala.

Postul depăşeşte caracterul unei diete medicale, sau de înfrumuseţare. Prin post, care nu poate fi despărţit de rugăciune (mai intensă în această perioadă), căutăm „frumuseţea chipului celui dintâi”, pe care Adam, strămoşul nostru a pierdut-o prin păcat. Păcatul, ca depărtare de Dumnezeu, şi patimile care i-au urmat au adus dezordine, confuzie şi risipire până la moarte. Diferitele părţi ale omului au început să se lupte una împotriva celeilalte. Trupul împotriva sufletului; dorinţa împotriva raţiunii; voinţa s-a slăbit, iar raţiunea nu mai este capabilă să Îl vadă pe Creatorul său. Postul, împreună cu Taina Spovedaniei, cu slujbele Bisericii şi cu rugăciunea urmăresc refacerea ordinii celei adevărate: întoarcerea omului către Dumnezeu şi către semenii săi (Taina Spovedaniei şi slujbele Bisericii); supunerea trupului faţă de suflet, prin abţinerea de la mâncăruri care alimentează puterea trupească; întărirea voinţei şi concentrarea gândurilor prin numeroase repetiţii de rugăciuni scurte, precum şi prin înmulţirea citirilor care se fac din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi. Nu în ultimul rând, efectele acestor citiri vor fi şi luminarea minţii.

Poate că unii vor fi ispitiţi să compare cele spuse mai înainte cu anumite tehnici orientale de „realizare a sinelui”. Spre deosebire de aceste tehnici care urmăresc un scop egoist, noi urmărim lepădarea de sine, luarea crucii şi asemănarea cu Hristos. Iată ce spune o altă cântare din slujbele acestei perioade: „Cei ce am fost scoşi din Rai, oarecând, pentru mâncarea cea amară, acum prin oprirea poftelor să ne silim a intra iarăşi, strigând Dumnezeului nostru: Cel ce Ţi-ai întins pe Cruce palmele, oţet bând şi fiere gustând, şi Cel ce ai răbdat durerile piroanelor, scoţând toate desfătările cele prea amare din sufletele noastre, pentru milostivirea îndurărilor, mântuieşte pe robii Tăi”. Sau alta: „Să nu săvârşim postul numai cu părăsirea mâncărilor, ci cu înstrăinarea de toată patima cea pământească; ca robind trupul, care tiraneşte stă împotriva noastră, vrednici să ne facem împărtăşirii Mielului, Fiului lui Dumnezeu, Celui ce S-a junghiat de bunăvoie pentru lume; şi duhovniceşte să prăznuim Învierea Mântuitorului cea din morţi; la înălţime ridicându-ne, întru bucuria virtuţilor şi cu desfătarea faptelor noastre celor alese, bucurând pe Iubitorul de oameni”.

Postul este, astfel, o jertfă prin care cel care o aduce se arată pe sine ca luând parte activă din comunitatea Bisericii. În primul rând pentru că urmează aceleaşi reguli de viaţă ca şi toţi ceilalţi de dinaintea lui, în frunte cu Mântuitorul Hristos, Care şi el a postit 40 de zile şi apoi a fost ispitit de diavol şi Căruia i-au urmat toţi Părinţii Bisericii şi bunicii şi părinţii noştri trupeşti, pe care îi cunoaştem. Iar în al doilea rând pentru că este îndreptat spre întărirea Bisericii şi a comunităţii din care facem parte. Putem compara postul cu soldaţii care stau de pază, fiecare în postul său, vigilenţi la tot ceea ce ar putea ameninţa siguranţa celor pe care îi păzeşte. „Postind, fraţilor, trupeşte, să postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem toate încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l desfacem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii cei fără de case să-i aducem în casele noastre, ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

Lipsurile pe care le are acest articol cu privire la Postul cel Mare şi la bunacuviinţă cu care trebuie purtat, recomand unele site-uri creştine, precum http://www.crestinortodox.ro/, http://www.razbointrucuvant.ro, http://www.ortodoxism.ro/, http://www.nistea.com/, sau altele pe care frăţiile voastre le puteţi întâlni pe internet. Din unele va trebui să discernem cele care sunt de folos sufletului şi Bisericii, lăsând la o parte polemicile păguboase.

Dumnezeu să întărească şi să binecuvinteze osteneala fiecăruia, dusă după putere şi după sfatul părintelui duhovnic, în această perioadă binecuvântată a Sfântului şi Marelui Post.

Un material realizat de Preot paroh – Lucian Apahidean/Biserica Ortodoxă Leganés/Spania