Letiția Coza: Bucuria lecturii

În 2021, se comemorează 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri, considerat cel mai mare poet al Italiei. Prin capodopera sa, „Divina Comedie”, scrisă în graiul florentin, el a pus bazele limbii literare italiene.

Dante s-a născut în regiunea Toscana, la Florența, în 1265. În timpul copilăriei a studiat artele liberale care, în Evul Mediu, erau: gramatica, dialectica (logica formală), retorica, aritmetica, geometria, muzica și astronomia. Apoi a vrut să cunoască arta poetică și a citit operele poeților latini Virgiliu, Horațiu și Ovidiu.

Giovanni Boccaccio, renumit scriitor italian și primul biograf al lui Dante, menționează: „Dându-și seama că operele poetice nu sunt deșarte sau simple povești ori minuni, cum cred mulți nerozi, ci ascund în ele dulci roade bogate în adevăruri istorice sau filosofice și întrucât fără istorie, fără morală și fără filosofia naturii, intențiile poetice nu puteau fi împlinite, Dante – împărțindu-și timpul cum se cuvine – s-a străduit să învețe singur istoria, iar filosofia sub îndrumarea unor maeștri, nu fără studii și trudă îndelungată. (…) Și pentru ca nicio parte a filosofiei să nu rămână necunoscută, s-a scufundat cu mintea sa ascuțită în adâncurile cele mai ascunse ale teologiei.”

Cele dintâi învățături le-a primit în propria patrie, apoi la Bologna și, mai târziu, la Paris. În urma unor studii atât de numeroase și de izbutite, în timpul vieții sale unii i-au spus poet, alții filosof, iar mulți teolog. În viața publică, Dante, tânăr fiind, s-a bucurat câțiva ani de mult respect din partea concetățenilor săi, dar implicându-se în lupta dintre cele două partide existente la Florența în acel timp, a ajuns să fie condamnat la exilare pentru totdeauna.

Ultimii ani îi trăiește la Ravenna, în regiunea Romagna, la curtea unui nobil cavaler, Guido Novello da Polenta, unde a fost primit cu cinste și unde i s-au dat toate cele de trebuință până la sfârșitul vieții sale, care a survenit la 14 septembrie 1321. Mormântul său se află în Biserica San Piero Maggiore din Ravenna.

„Commedia” supranumită de Boccaccio „La Divina” are trei părți: Infernul, Purgatoriul și Paradisul. În această capodoperă, Dante imaginează o călătorie în cele trei universuri, unde, conform credinței creștine, întâlnește atât pe cei pedepsiți la chinuri veșnice, cât și pe cei fără de păcate mari, care se purifică, iar, în final, pe drept-credincioși. Poetul creează de multe ori personajele bazându-se pe observarea vieții reale, având ca prototip persoane cunoscute.

Beatrice, fiica lui Folco Portinari, pe care Dante a iubit-o atât de mult, dar care a murit foarte tânără, este slăvită cum n-a mai fost slăvită niciodată vreo femeie: fără a înceta să fie femeia iubită, va deveni simbolul rațiunii divine, călăuza lui Dante în înălțimile Paradisului. După moartea lui Beatrice, aflat într-o perioadă de suferință fizică și morală, Dante conștientizează că „a pierdut dreapta cărare” și, aflându-se în miezul vieții (35 de ani), începe să compună primele Cânturi ale „Comediei”. În ciuda tuturor dificultăților exilului, el va reuși să termine cele o sută de Cânturi ale operei sale.

Prima parte, Infernul, are 34 de Cânturi și, în călătoria sa, Dante îl are drept călăuză pe poetul latin Virgiliu. Cântul V din Infernul aduce în prim-plan o poveste de dragoste și de moarte. Printre păcătoșii din dragoste se află și Francesca da Rimini și Paolo Malatesta. Dante a aflat despre această poveste de iubire cu sfârșit tragic la curtea lui Guido Novello da Polenta, la Ravenna. Francesca era chiar fiica seniorului Ravennei. A fost căsătorită, pentru întărirea unei alianțe politice, cu Gianciotto Malatesta, senior al orașului Rimini. Ea însă l-a iubit pe cumnatul său, Paolo, supranumit „il bello” (frumosul). Prinși împreună, cei doi îndrăgostiți vinovați de adulter au fost omorâți de către Gianciotto. Francesca da Rimini, pe care istoricul literar Francesco de Sanctis a numit-o „prima femeie modernă a lumii”, va trăi în eternitatea versurilor lui Dante.

Autor: Letiția Coza – Senior Editor Occidentul Românesc

Infernul 

Cântul V

(fragment)

„De vrei s-asculți povestea noastră-amară

ori să ne-ntrebi, te-om asculta și-om spune,

până ce vântul nu se-ndeamnă iară.

 

Cetatea-n care m-am născut pe lume

pe țărm adastă unde Padul moare

cu-ai săi, și apa și-o revarsă-n spume.

 

Iubirea care-n cei aleși tresare

îl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă

în chip ce și-azi, când mi-amintesc, mă doare.

 

Iubirea care pe iubiți nu iartă

de chipu-i drag pe veci m-a-nlănțuit,

încât, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.

 

Iubirea-aceeași moarte ne-a sortit:

străfund de iad pe ucigaș l-așteaptă.”

Astfel grăi. Și cum ședeam mâhnit

 

de-a lor osândă tălmăcită-n faptă,

lăsai obrazu-n jos, către pământ,

pân’ ce Virgil: „Ce ai?” rosti în șoaptă.

 

Târziu, când glasu-mi se rosti-n cuvânt:

„O, câte vise și ce dor de viață

i-a-mpins, grăii, pe aceștia spre mormânt!”

 

Și-ntors spre ei: „Francesca, am spus, pe față

îmi aștern lacrimi dorul tău și chinul;

ci spune-mi tu, pe când erați în viață

 

și încă dulce vă era suspinul,

cum de v-ați prins în mreaja de ispite

și dragostei i-ați cunoscut veninul?”

„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite

decât – răspunse-n lacrimi și păli –

să-ți amintești de clipe fericite.

 

Și-o știe domnul tău. Dar de mă-mbii

să-ți spun dorința cum ne-a-nvins treptat,

suspin și grai rostind voi împleti.

 

Citeam odată cum l-a subjugat

pe cavalerul Lancelot iubirea;

singuri eram și fără de păcat.

 

Adesea-n taină ne-am surprins privirea

și-același gând obrajii ne-a pălit;

ci-un singur vers ne-a biruit simțirea.

 

Când am citit cum zâmbetul râvnit

i-l sărută pe gură Lancelot,

acesta ce mi-e veci nedespărțit

 

mă sărută și-un freamăt era tot;

de-atunci nicicând n-am mai citit ’nainte

căci pentru noi fu cartea Galeot.”*

 

Și-n timp ce unul se rostea-n cuvinte,

cel’lalt plângea, astfel încât, dovadă

că-mi frânse mila grai și simțăminte,

 

căzui cum numai morții pot să cadă.

Traducere de Eta Boeriu