La mulți ani, România!

România, singura mea avere

Spuneți-mi, n-ați văzut cumva o țară?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;
Azi am venit și-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc și-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost și-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese și se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moșneagul iese-n cale și-o întreabă:
„Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,
La noi în țară-i multă sărăcie.
Știu ei – că de-or veni, la ce să vie?!”

Spuneți-mi, n-ați văzut cumva o țară
Cântată de poeți odinioară,
Cu ochi de cer și plină de verdeață?
Am fost și-am căutat-o și la piață.

Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă, de pe Lună!

Chiar, voi nu ați văzut pe jos o țară,
Călcată în picioare și murdară?
Ce-aveți cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar: singura mea avere!

(Poezie primită în dar de Ziua Unirii, de la o prietenă dragă a publicației noastre din Iași – Silvia Cozmîncă)