Interviu cu actrița Ileana Olteanu

Ivana Iancu:

Nu știu dacă modestia, în vremea obsesiei imaginii, poate fi atuul unui actor valoros. Știu doar că actrița Ileana Olteanu îmi mărturisea dăunăzi că, din perspectiva mediatizării, nu prea are “stofă” de actriță. Îi place ceea ce face, vine conștiincioasă la repetiții, pune pasiune dar e fericită doar “pe scândură”. Nu o atrage în niciun fel notorietatea căpătată pe sticlă. Ileana face parte din noua generație de actrițe, femei tinere, puternice și talentate care duc mai departe adevărata tradiție a școlii de teatru românesc. Am văzut-o jucând în „Molto, gran’ impressione”, în “Sânzian și Pepelea” dar și în “Sinucigașul”, “Egoistul”, “Don Qujote” sau “Royal Fashion”, partituri diferite pe care le joacă cu succes.
Cum e să “arzi” pe scenă și să dai unor personaje diferite forme și viață ne va spune chiar Ileana Olteanu, actriță a Tetrului Național dar pe care o putem vedea și în producțiile Companiei Independente “Passe Partout Dan Puric”, la Teatrul de pe Lipscani.

Ivana Iancu: Teatrul nu este încă un mod de a-ți câștiga notorietatea că actor. Nu te-a tentat niciodată televiziunea?
Ileana Olteanu: Notorietatea sau succesul are și părți bune, dar și părți rele, sau primejdioase. Atrage furia celor mediocri sau geloși și prefer să ocolesc ispitele acestea. Nu alerg după interviuri, nu prefer să fac televiziune sau film și asta pentru că Dumnezeu mi-a dăruit atât de mult prin teatru încât eu mă simt împlinită. Joc în 10 spectacole, unele la Teatrul Național, altele în afară lui, am turnee prin țară cu maestrul Radu Beligan, care sunt o adevărată școală pentru mine, acum am început să mergem și cu piesa „Sinucigașul”, plecăm și în afară țării destul de des cu spectacolele lui Dan Puric și această muncă mă face fericită. Cehov zicea că, „fără muncă, nu poți duce o viață curată și fericită.” Munca îl scoate pe om din propria viață, îi întoarce privirile de la sine, îl împiedică să-l cerceteze pe celălalt. Eu muncesc de luni până duminică, spectacole, turnee, repetiții, așa încât nu cred că aș mai avea timp de altceva. Dar se zice ”never say never”! Cine știe, poate peste ani voi dori să mă reinventez și voi cauta și altceva în afara teatrului. Acum teatrul este pentru mine ca un iubit! Mă gândesc și mă întâlnesc cu EL în fiecare zi. E dragostea încă la început.
I.I.: Munca sau talentul te-au ajutat pe scenă?
I.O.: Talentul pentru mine este darul, sau mai bine zis harul pe care ți l-a dat Dumnezeu și care înseamnă că poți să faci cu ușurință ceea ce altuia îi este greu să facă! Deci, unui actor talentat nu îi rămâne decât să muncească foarte mult, pentru că munca valorează cât rugăciunea. Cu cât te rogi mai mult, cu atât Dumnezeu îți dăruiește mai mult. Dacă nu faci așa, se zice că Dumnezeu îți ia Harul. Și asta este valabil în toate meseriile. Când am dat la teatru aveam 18 ani și nu eram conștientă de nimic. Nouă ni se spunea generația de sacrificiu. Am trăit 14 ani în comunism și asta spune tot!
I.I.: Ce reprezintă scena pentru tine?
I.O.: Pentru mine scena este un loc unde mă pot exprima, unde îmi descopăr personalitatea, sensibilitatea, vulnerabilitatea, umorul, puterea de muncă, colegialitatea, defectele, sufletul. Actorul este cel care poate încălzi inimile oamenilor, îi poate face mai buni, pentru că oamenii trebuie învățați ca și cum n-ai vrea să-i înveți, iar actorul poate face asta prin teatru. Când o interpretez pe Zița din Caragiale, aș vrea ca tinerele fete care văd piesa să plece cu gândul că ele nu ar vrea niciodată să ajungă ca personajul meu, snoabe sau superficiale. Sau, când o interpretez pe Josephine din Egoistul aș vrea ca spectatoarele să înțeleagă că e o cale greșită să alegi să faci compromisuri ca să ajungi actriță. Scena este pentru mine un loc unde îmi pot descătușa emoțiile, iar aceste emoții vorbesc o limbă pe care oricine o poate înțelege. Mie îmi place să fac lucrurile bune ca vinul și simple ca pâinea.
I.I.: Joci, în general, în spectacole extrem de solicitante emoțional și fizic. Cum te antrenezi și cum îți pregătești fiecare spectacol?
I.O.: Se zice că e mai bine să te consumi decât să ruginești.
Eu am două feluri de spectacole: cele cu ”vorbe” și cele „fără vorbe”. Cele de la TNB, cele clasice sunt mai simple pentru mine. Merg cu o or înainte de spectacol, mă fardez, mă coafez, îmi încălzesc puțin vocea, dau textul cu partenerii și intru în scenă. Cele care sunt bazate pe mișcare, step, pantomimă, necesită antrenamente fizice specifice pentru că te poți accidenta. Genunchii sunt foarte sensibili, coloana de asemenea. Oricum, în spate sunt ani de muncă, sute de ore de step, de pantomimă, de balet, dar toate suferințele sunt răscumpărate prin spectacolele deosebite pe care le jucăm și de publicul extraordinar care nu mai contenește să vină la spectacolele noastre. ”Don Quijote” se joacă și după șase ani cu casa închisă, iar ”Made în România” ține afișul Teatrului de pe Lipscani de peste 10 ani. Am remarcat că, și la ultima noastră premieră de la Teatrul de Operetă, făcută în colaborare cu Doina Levintza, spectacolul ”Royal Fashion”, a început să aibă fanii săi.
I.I.: Lumea lui „Don Qujote” pare a fi de domeniul trecutului. Ce are actual Dulcineea și care este condiția femeii pe care o aduci pe scenă în acest spectacol?
I.O.: Dulcineea este un personaj luminos, este idealul pentru care trăiește Don Quijote. Toate ființele omenești trăiesc cu idealuri și speranțe care dau sens vieții lor. Dulcineea dă un sens vieții lui Don Quijote, îl transformă în erou. El o caută, o apără, o iubește, e în stare să-și dea viața pentru ea. Nu știu cât de actual mai este acum acest fel de a iubi, acum tinerii se pare că iubesc altfel, dar iubirea pe care eu o aduc pe scenă este ca o flacără, ca o lumină, plină de tandrețe, de pasiune și de frumusețe.
I.I.: La fel de solicitant este spectacolul „Royal Fashion” , unde, de la ipostaza de regină treci la aceea de fată de club dansând menuet, balet și rock cu aceeași patimă și expresivitate. Ai un timp, o epocă pe care o preferi ca actor?
I.O.: Îmi place să interpretez personaje din perioada interbelică. Dar, pentru mine, e o provocare orice epocă, în fiecare găsești ceva interesant de interpretat.
I.I.: Cum este „dialogul ” cu Dan Puric în spectacole, ca partener? Dar ca regizor?
I.O.: Ca partener, am avut bucuria să joc în mai multe spectacole la TNB. „Jocul dragostei și-al întâmplării” , ”O noapte furtunoasă”, ”Revizorul”,”Sinucigașul” și, de fiecare dată sunt fascinată de felul în care repetă, de respectul față de partener, de bucuria cu care joacă și am întotdeauna ceva de învățat de la el. Dăruiește foarte mult, are mult umor și e un adevărat profesionist. Spectacolele în care joc cu el sunt o adevărată bucurie! Ca regizor, lucrurile se schimbă puțin, în sensul că vrea să scoată din fiecare o personalitate și asta e foarte greu. Înseamnă multă muncă, multă jertfă, multă dăruire. Eu nu prea pot să țin pasul întodeauna cu el. Îmi văd limitele: de cultură, de muncă, de dăruire, de jertfă. Dar întâlnirea cu el e mereu o provocare și, dacă îl asculți, nu are cum să nu iasă ceva bun din tine.
I.I.: Este actoria doar meseria care hrănește apetența pentru vizibilitate și notorietate a invidului societății contemporane sau e mai mult?
I.O.: Pentru mine, actoria este un mod prin care pot mărturisi ceva: o stare, o idee, pot transmite un mesaj, mă pot bucura, mă pot juca.

Interviu realizat de Ivana Iancu

Foto: Arhiva personală
Tomoaki Minoda