IN MEMORIAM: AGUSTINA (I)

 

2019, iunie, 3. A murit Agustina Bessa-Luís (1922-2019), îndrăznesc să spun, cel mai de seamă scriitor portughez contemporan. Nu a fost o scriitoare cu aceleași tiraje de succes ca Saramago, de pildă, pentru că arta ei a condus-o dincolo de convenționalitățile reflecțiilor și ale expresiei literare obișnuite. De la Fernando Pessoa încoace, niciunui alt scriitor portughez nu i-a fost hărăzită genialitatea ca acestei scriitoare prea puțin studiată, prea puțin învățată, prea puțin tradusă. Am încercat să reunesc aici, pentru prima oară, textele și amintirile mele despre Agustina Bessa-Luís.

*

1980, septembrie. Sunt întrebat protocolar, la telefon, dacă aș dori să-i însoțesc pe doi invitați din Portugalia ai Uniunii Scriitorilor: pe scriitoarea Agustina Bessa-Luís și pe istoricul João Medina. Accept, abia disimulându-mi entuziasmul. O voi cunoaște pe Agustina! Mi se insuflase, din facultate, respectul pentru „această mare scriitoare contemporană”. Îi studiasem câteva eseuri, fragmente de roman, citisem și eu câte ceva, cam cât se putea citi pe atunci în mica noastră bibliotecă.

 …Când Agustina a apărut în holul hotelului aveam trac, iar imaginea vie a omului a fost, la început, deconcertantă – o doamnă trecută de cincizeci de ani, mică de statură, dar robustă, cu părul prins în coc, lăsând să-i cadă câteva șuvițe aurii pe fruntea-i proeminentă. Ochii mici, vioi, de veveriță. Vorbea puțin, delicat cu un ton vag malițios.

În primele zile nu-mi amintesc să se fi referit la activitatea ei de scriitoare, la succesul său ori al vreunui confrate de litere. Nu adusese nici măcar o carte cu sine, o apariție recentă, într-un gest de „dărnicie” bibliofilă, iar atitudinea detașată, calmă, distona oarecum cu imaginea pe care mi-o făcusem despre portughezi, despre firea lor veselă și comunicativă.

În trenul spre Brașov, Agustina scria. Arunca fugar câte o privire pe fereastra vagonului, absentă, apoi așternea pe hârtie, fără șovăire, cam o jumătate de pagină, cu un scris caligrafic, elegant. Două-trei ștersături. Am întrebat-o dacă scria un jurnal. „Nu, un roman. E forma definitivă, pot zice. Gândesc pasajul integral și când fraza îmi sună în minte o trec pe hârtie. Nu reiau decât în șpalt lectura și fac mici modificări.”

*

– Când ați descoperit plăcerea literaturii și a scrisului?

1. B. L. – Scriu datorită unui soi de ereditate concretă. Bunicul meu din partea mamei avea un caiet de memorii, tatăl meu, până înspre ivirea zorilor, se cufunda în lecturi cu o rară curiozitate, deși nu era un om al plăcerilor imaginare. În ceea ce mă privește, la patru ani, citeam cu măsură istorioare infantile care mi se păreau prostești și suspecte în privința sănătății mintale a autorilor. Pe la șapte ani, citeam cu pasiunea atât Biblia, cât și O mie și una de nopți, și îmi plăceau nespus. Dar luarea în stăpânire a discursului a venit cu vremea, după o muncă neîntreruptă de ani și ani.

– Când ați început să scrieți?

1. B. L. – La doisprezece ani. Făceam la școală compunerile colegelor mele, dar foarte diferite între ele ca să nu-și dea seama profesoara.

– V-a ajutat întrucâtva, mai târziu, această mobilitate a punctului de vedere?

1. B. L. – Enorm. Doar adoptând stiluri diferite – psihologic vorbind – poți ajunge la bogăția universului unui roman, la ambiguitatea esențială ființei evanescente a creatorului. M-am deprins să-mi schimb vocea în scris și aceasta cred că este esențial.

– În ce mod se repercutează în scriitor experiențele de viață? Este acesta un privilegiat?

1. B. L. – Cu toții trăim, în ultimă instanță, desigur, cu vagi diferențe, aceleași experiențe fundamentale. Luciditatea de a analiza o experiență și forța de a o îngloba într-o trăire plenară nu are, după părerea mea, o legătură strictă cu scrisul, adică nu îl presupune cu necesitate ca pe o consecință, ci constituie ceea ce aș numi arta de a trăi. A fi scriitor nu este o chestiune de opțiune. Ești sau nu scriitor, nu te faci. Iar scriitorul este omul înzestrat cu arta vieții, deschis spre lume. El este o instanță de comunicare; scrisul – o memorie care se comunica permanent, o memorie care vorbește și nu înmagazinează nimic.

– Într-un cadru mai larg, ce ne puteți spune despre datoria scriitorului?

1. B. L. – Datoria scriitorului este tocmai dezacordul cu lumea, invenția, învăluirea într-un cutremurător act de a trăi fără ingratitudini. Scriitorul portughez, de pildă, are astăzi o nouă responsabilitate alături de cele pe care le-a avut dintotdeauna – de a fundamenta libertatea fără a cădea în tropisme filozofice sau mașinațiuni. A fi onest înseamnă să incluzi preferința pentru o viață trăită laolaltă cu ceilalți. Într-un anume fel, înseamnă să fii clasic fără pasiune, fără exagerata scoatere în evidență a propriei personalități. Pasiunea este contrariul credinței, a asemănării cu o altă ființă umană.

„Politica” scriitorului este mai degrabă un lucru care incomodează. Nu are importanță cum și de ce. El trebuie să fie, în mod absolut, un cetățean vulnerabil și capabil de a ignora acest fapt: nu o ființă moartă, ci, înainte de toate, un om metodic în arta de a evolua.

– Ați afirmat că în literatura dv. porniți de la evenimente reale. Sunteți definită, pe de altă parte, drept o romancieră naturalistă. Ce ne puteți spune despre procesul transfigurării realității în opera dv.?

1. B. L. – Orice cartea de-a mea are un nod real care este, cred eu, esențial pentru orice operă. Bineînțeles că realul trebuie transfigurat din interior și, în acest sens, aș vrea să evit o confuzie de definiție. Nu sunt „naturalistă” în accepția că aș face eforturi disperate să mă obiectivez, să mă apropii de realitate cu orice preț, până la fotografie. Un astfel de demers mi se pare, de altfel, absurd. În schimb, cum spuneam, socotesc că este frumos să refăurești lumea din interior, substituindu-te creatorului în acest fel, și să-i dai creației caracterul de artă și de operă umană.

Evenimentului real i se adaugă, treptat, alte experiențe, alte întâmplări sau personaje care au o anumită afinitate cu sensul cărții. Scriitorul este memoria lumii, dar, țin să subliniez, o memorie creatoare.

– Așadar romanele dv. sunt o proiecție a memoriei. Despre ce formă de memorie este vorba: o memorie personală, culturală, a speciei?

1. B. L. – Distincțiile sunt imposibil de făcut în planul propriu-zis al artei. Aceste forme de memorie se topesc cu preponderență variabilă în fluxul creator și, în scris, devin cu totul altceva. Aș spune, o memorie sublimată.

– Scrisul este pentru dv. o muncă laborioasă? Romanul se construiește pe parcurs sau îl purtați în minte?

1. B. L. – Scriu din necesitate. Am scris și atunci când nu aveam acea inspirație euforică cu care se laudă atâția. Când ceva nu-mi iese, abandonez și reiau mai târziu. Nu retușez prea mult, îmi place concizia englezească. Romanele mele se autoconstruiesc, răsar și se dezvoltă din acel nucleu originar. Scriu natural, fără sfâșiere. Sunt o fire senină. Scrisul este pentru mine, în sensul plenar al cuvântului, o muncă, o profesie. Scriu din datorie, din vocație, din necesitate, pentru că altfel nu pot trăi. Este o meserie căreia îi aparțin fără putința și, de altminteri, fără dorința de scăpare. Satisfacția este poate a unei zile în care am trăit deplin prin scris, a unui an pe care nu l-am pierdut, a unei vieți pe care încerc să o justific.

– Ce personaj vi se pare reprezentativ pentru literatura dv.?

1. B. L. – Personajul care simbolizează literatura mea este un tip uman construit din luciditate și nesfârșită cruzime. Un personaj doct și, nu numai prin aceasta, nefericit, pentru că a renunțat la sfatul simplu al omului comun.

– Fiind o mare stilistă, ce părere aveți despre limbaj?

1. B. L. – Relația mea cu limbajul a fost și este una de iubire. Limbajul și sensul cu care îl investesc eu se constituie într-un tot. Scriu eliberată și, în același timp, supusă lui, cu dragoste.

– Știu că nu vă puteți citi sau reciti cărțile deja apărute. De ce?

1. B. L. – Mă tem să nu fie proaste și, oricum, reprezintă o fază depășită a gândirii mele creatoare. Sunt nevoită să le citesc în șpalt, pentru reeditări sau antologii. Nu-mi face plăcere, dar uneori am surprize plăcute.

– Scrieți continuu, cum se spune, dintr-un singur suflu?

1. B. L. – Desigur că nu. Deși lucrez zece-douăsprezece ore pe zi, nu-mi dedic tot timpul scrisului. O componentă esențială a muncii scriitorului este lectura. Citesc de toate. Socotesc că după treizeci de ani un artist este format nu numai din unghi de vedere artistic, ci și cultural. Abia atunci știe să citească cu adevărat și trebuie să fie la curent cu toate experiențele epocii sale. În plus, acest studiu permanent este o lecție de bun-simț, căci artistul trebuie să fie tolerant și să-și accepte contemporanii geniali chiar dacă sunt diferiți.

– Este binecunoscut faptul că ați colaborat și colaborați la publicații prestigioase, țineți conferințe, desfășurați o activitate specifică în cadrul Academiei de Științe portugheze. Ați acceptat o serie de interviuri la televiziune, interviuri pe care publicul le-a urmărit cu asiduitate, iar când le-ați încheiat a trebuit să mai susțineți încă zece la cererea telespectatorilor. Considerați efemeră o astfel de activitate?
(Va urma)

Autor: Dan Caragea (Portugalia)
Critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.