Gabriela Sonnenberg: Servind lui Cervantes

A întreba pe cineva ce părere are despre Cervantes e foarte riscant. A mai și răspunde la această întrebare poate părea de-a dreptul insolent. E ca și cum ți-ai da cu părerea despre Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu, întemeietori ai romanului modern românesc, scriitori ale căror opere se studiază la școală după tratate scrise de exegeți competenți. Iar în cazul lui Cervantes avem de-a face cu nici mai mult nici mai puțin decât inventatorul unanim recunoscut al romanului realist, ca gen literar, pentru tot mapamondul! E firesc din capul locului să nu te poți apropia de el decât cu o reverență respectuoasă, pe care o merită din plin.

Apelez la un cuvânt la modă în romanele de azi – sacrilegiu, pe care-mi propun să nu-l comit, în niciun caz. Mă rezum așadar la o abordare tangentă, prin tatonări tiptile, de slujitor, adică serv al lui Cervantes. Căci a locui în Spania și a vorbi limba castiliană nu înseamnă automat să te și pricepi la Don Quijote.

Din capul locului se cuvine făcută distincția dintre omul Cervantes și personajul Don Quijote. O să-mi spuneți că e la mintea cocoșului. Ei bine, nu e chiar așa. Câtă vreme prin Provincia La Mancha continuă să se rătăcească turiști debusolați, căutând zadarnic urmele unui presupus Cavaler al Tristei Figuri, este evident că se perpetuează o confuzie. Este adevărat că Cervantes a recurs pe alocuri la elemente autobiografice în romanele sale – căci, atenție, a scris mai multe! -, dar a pretinde că el ar fi fost eroul romanului cu care s-a consacrat e ca și cum am zice că Alexandre Dumas ar fi fost… mușchetar.

Cum ziceam, dacă limba și locurile ne-ar califica, atunci întreaga populație a Spaniei ar fi expertă în… Don Quijote. Nu e deloc așa. În fapt, de un deceniu și jumătate de când sunt eu aici, n-am auzit nici măcar odată să-l pomenescă cineva în vreo conversație cotidiană. Sunt convinsă că toți au auzit de el, dar chiar și cititorii cei mai pasionați preferă ca subiect de conversație romancierii moderni, recenții laureați ai Premiului Planeta sau autorii în vogă sud-americani. Chiar nimeni nu se lansează de bunăvoie în conversații docte despre întemeietorul buchiei magice, creatorul ingeniosului Hidalgo.

Cu toate acestea, la o privire mai atentă, toate cărțile, realmente toate, au ceva în comun cu capodopera lui Cervantes. Indiferent de gen, că sunt romane de dragoste (of, Dulcineea!), autobiografii, romane de aventuri, analize fine ale societății contemporane sau studii psihologice ale alienării individului față-n faţă cu degradarea valorilor morale, mereu găsim paralele cu epopeea eroului universal din La Mancha.

Ironia sorții: concepută inițial ca o carte-protest, replică în contra-gen dată romanelor medievale, dotată cu un veritabil anti-erou, tocmai Don Quijote a ajuns să întruchipeze modelul clasic de roman rotund, complet! Deopotrivă rezumat al tuturor genurilor literare apărute anterior, cât și, în același timp, vestitor al întregii game ce avea să-i urmeze, romanul lui Cervantes, tipărit acum peste 400 de ani, s-a cimentat pe vecie ca piatră de hotar pentru toți scriitorii lumii. Nu întâmplător, americanul Lionel Trilling afirma: ”Orice ficțiune în proză este o variație pe tema lui Don Quijote”. Pentru întâia oară, granița dintre ficțiune și realitate se șterge până la confundare. Cu alte cuvinte, revenind la tema debusolaților turiști, care încă-l mai caută prin Spania, le putem acorda circumstanțe atenuante: intenția expresă a autorului a fost aceea de a ne destabiliza convingerile, situând personajul fictiv în miezul realității.

Constat că subiectul mă absoarbe așa de tare încât fraza mi s-a extins nepermis de mult, molipsită parcă de stilul elaborat, cu multe ”și”-uri și virgule, stil în care Maestrul și-a zugrăvit cavalerul după gusturile literare de pe atunci, fiţe de secol al XVII-lea. Așa se purta vorba, sofisticată. Tot ea ne îngreunează azi sarcina descifrării originalului. Original – în ambele accepțiuni admise de dicționar. Pentru că, de ce să nu recunoaștem, mai nimeni nu mai are azi răbdarea de a-l parcurge de la cap la coadă. Noi, cetățeni grăbiți și stresați ai mileniului trei, preferăm literatura fast food. Ne vine greu să ne abandonăm fiorului lecturii, striviți de arabescurile limbajului alambicat, specific cumpenei dintre Renascentism și Baroc.

Nu doar ”schimbarea la față” a stilurilor artistice menționate anterior a fost cauza cutremurului pe care la produs Cervantes la apariția romanului său de respirație largă, ci și ruptura profundă din istoria Spaniei, cea pe care i-a fost dat s-o trăiască pe propria sa piele. Născut la 1547 într-o lume relativ stabilă, dominată de atotputernica dinastie carolingiană,
într-un Imperiu care stăpânea ferm întreaga bogăție a Coloniilor din Lumea Nouă, Cervantes a asistat și s-a implicat cu bravură în lupta inutilă de combatere a inevitabilului: treptata decădere a edificiului absurd, șubred, în destrămare, sub conducerea lui Felipe. În a doua jumătate a vieții sale, romancierul a fost chiar angajat al oficialității, cu sarcina de a controla galerele Invincibilei Armade. Era o flotă în derivă, cu fonduri care dispăreau pe zi ce trece în mâinile unor bancheri și speculanți dubioși. Cu toate astea, n-a fost un înger; se pare că ar fi fost chiar și întemnițat, pentru o neclaritate legată de un faliment cam cețos.

Firește că a fost sărac în majoritatea covârșitoare a vieții sale. E adevărat, de asemenea, că a fost reținut în detenție în mai multe rânduri. Dar la fel de adevărat este și că fiul de chirurg, născut al patrulea într-o succesiune de șapte frați, a călătorit mult și a văzut multe, pe mai multe continente. Cu siguranță a trăit mai intens decât unora dintre noi le-a fost dat într-o viață întreagă, azi, în secolul informației globalizate și al transportului rapid. S-a remarcat prin vitejie în mai multe ocazii, inclusv în Bătălia de la Lepanto, unde i-a învins pe turci, luptă din care s-a ales cu mutilarea pe viață a brațului stâng. A fost un aventurier, a venerat mai multe femei și a avut mai multe soții. În certe privințe a fost foarte asemănător cu visătorul său erou imaginar. Dar se poate reduce persoana sa la destinul unui rol pe hârtie? Don Quijote creează viață bazându-se pe literatură; Cervantes face literatură bazându-se pe propria viață.

E grea povara pe care i-au pus-o în cârcă, de-a lungul vremurilor criticii și lăudătorii. Mereu se descoperă noi și noi aspecte în opera sa, funcție de ce este la modă. ”Experţii l-au caracterizat pe rând drept reacționar (Cesare De Lollos), anticonformist (Américo Castro), relativist (Jean Cassou), revoluționar (Pavel Novitsky, A. Gerchunov), erasmist (Ludwig Pfandl), omul Evului Mediu (Casella), omul baroc (Bataillon), contrareformist (Toffanin, Hatzfeld) și iconoclast (Efron).” – am citat aici din prefața la ediția din 2002 a lui Don Quijote, publicată la Barcelona de editura RBA Coleccionables. Fără îndoială, Cervantes a fost un umanist creștin, capabil să jongleze cu o varietate amețitoare de stiluri. Apropó, știați că în afară de romane și proză scurtă a scris și poeme și piese de teatru?

Romancierul William Falkner avea obiceiul de a citi Don Quijote odată pe an, ”așa cum alții citesc biblia”. Eu una nu mă pot lăuda cu o astfel de afinitate, dar am o bănuială: simpla noastră trecere prin viață, cu ochii larg deschiși a mirare, nu e nimic altceva decât o continuă parcurgere plină de deliciu a pasajelor savuroase dintr-un roman imaginar, de inspirație cervantescă. Un roman în care fiecare dintre noi este eroul principal, ”învingător al propriului său eu, într-un continuu proces de autopurificare, bazat pe umilință și autoîmpăcare” (citat din Introducerea la Don Quijote, Ediciones Cátedra, S.A., 1998). O infinitate de povești fără sfârșit, al căror început a fost făcut de Cervantes, în acel loc uitat de lume, din La Mancha. Nu ne rămâne, așadar, decât să ne ”lecturăm” viețile, tălmăcindu-ne fiecare pentru sine în limba sa, cu luare-aminte. Să nu uităm că a existat cineva care poate ar avea de încasat de la fiecare dintre noi un binemeritat drept: acel subtil drept de co-autor.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Spania, 2013