Gabriela Sonnenberg: Gradele de libertate

”E-adevărat ce-am auzit, că-ntâmpinați greutăți cu introducerea în țară a cărților în limba română la trecerea frontierei spre Moldova?” – l-am întrebat recent pe un profesor de franceză de la Chișinău, lângă care am avut ocazia să șed la o masă festivă.

”Ieste parțial adevărat”, mi-a răspuns Domnul, cu un puternic și fermecător accent moldovenesc, în clasica manieră a replicilor de la Radio Erevan. ”Putem avea asupra noastră câte cărți dorim, cu condiția să le însoțim de un certificat de donație, adică o împuternicire formală. E un gest birocratic simplu.”

La prima vedere n-am nimic de obiectat, căci metoda sună aproape a înnobilare. De parcă tipăriturile ar fi ceva prețios, precum icoanele sau tablourile valoroase, care nu pot fi înstrăinate fără un certificat legalizat. Pe de altă parte însă e absurd să fie controlate la vamă cuvintele, pentru că în fond despre ele vorbim aici. Eu văd reglementarea aceasta ca pe o formă de cenzură absurdă, un atentat la libertatea noastră de expresie și de gândire.

De fapt, nu controlul exagerat mă surprinde, ci nonșalanța interlocutorului meu moldovean, care privește lucrurile cu detașare și chiar se consideră norocos, raportat la alții. Lui nu i se pare nimic suspect în acest demers de tip șicană.

Nimic deosebit? Ba bine că nu! Formalitatea aceasta îmi amintește de dureroasa și înjositoarea procedură a cerșitului de invitații pe la cunoștințele noastre din străinătate, când doream să obținem râvnita viză de Schengen, imediat după căderea Cortinei de Fier. Era și acela un rău necesar, o tehnică pe care o aplicam ca pe un automatism, ignorând cu eleganță tratamentul de cetățeni de mâna a doua la care eram supuși. Eram așa de  fericiți că în sfârșit puteam călători în afara țării!

Să nu uităm că doar cu câteva luni înainte, libertatea se cumpăra pe bani grei: pentru fiecare cap de sas ardelean plecat din țară se plătea României în anii optzeci o ”despăgubire” de douăzeci de mii de mărci germane. Era ieftin, era scump? Dumnezeu știe, ziceți și Dumneavoastră!  Prețul libertății depinde de averea fiecăruia.

Firește, ne putem raporta oricând la alții mai năpăstuiți decât noi, dar problema care se pune atunci când ne bucurăm sau întristăm de înlăturarea unei bariere, este până unde putem merge cu eliberarea noastră, fără a dăuna prin aceasta altora. Dacă există mai multe niveluri de libertate, până unde se poate merge cu ea? Până la liberatea deplină? În principiu da; în fond de ce nu, câtă vreme nu îngrădim libertatea altora, extinzând ”plapuma” noastră? Dar vedeți Dumneavoastră, libertatea își are și ea gradele ei de comparație, deși e un substantiv simplu (ce-i drept, cam abstract).

Ce bine o ducem noi, că putem introduce și scoate din România ce cărți vrem, în cantități nelimitate! Iar moldoveanul de la Chișinău, ce fericit e el că nu locuiește în enclava rusă Transnistria, având voie să citească în limba română fără să fie arestat imediat pentru pretinsa infracțiune a vehiculării de ”material subversiv”! Pentru că da, la Tighina, a fi de naționalitate română se poate pedepsi cu închisoarea! Ați auzit de cazul directorului unicului liceu tighinez cu predare în limba română, care a fost arestat la graniță pe motiv că ar face … trafic ilegal de valută, pe când se întorcea acasă din România, cu salariile colegilor săi în valiză?!

E greu să faci abstracție de calculele meschine pe care unii tehnocrați le vehiculează, legat de un prezumtiv ”preț” al reîntregirii României cu Basarabia. Prea frapantă e asemănarea cu calculul cheltuielilor de război ale unui conducător de trupe, care nutrește gânduri de invazie planificată, ca să nu zic anexare. Vorbim despre o dorință cvasi-unanimă, pornită din suflet și purtată cu evalvie mai departe, ca un ideal armonios, nu ca un act războinic, calculat, cotropitor. Sau nu?

Și totuși, până unde se poate merge cu această libertate de expresie? Pornind de la întrebarea ”Cât ar costa Basarabia pentru România?”, tehnicienii economiști apreciază că o populație de douăzeci de milioane de români nu e suficient de bogată pentru a-și ”permite să cumpere” o Basarabie populată cu 3,5 – 4 milioane de suflete moldovenești (spre deosebire de Germania de Vest, care a avut destulă dare de mână pentru a-și permite luxul ”repatrierii” RDG-ului!).

Ce bine că alt grup de cercetători a calculat altfel, dându-le peste nas pesimiștilor citați. Concluzia lor: dacă în condițiile separării actuale am avea nevoie de 24 de ani pentru a ne dubla Produsul Intern Brut, ei bine în cazul în care ne-am uni cu Moldova, perioada s-ar reduce la 14 ani! Adică pe termen scurt de trei-patru anișori am atinge PIB-uri pe cap de locuitor comparabile cu Italia sau Elveția! Păi atunci, chiar zău, ce mai așteptăm?!

Ba chiar mai mult, o a treia grupare de analiști lucizi ne atenționează nu doar că reunificarea ar conduce la creștere economică, ci mai mult, că întârzierea ne costă scump, pentru că distanța dintre economiile Basarabiei și României crește pe zi ce trece. Dar chiar n-o fi libertatea de vânzare? Într-o lume în care aproape totul e marfă, greu de crezut că libertatea ar fi scăpat de soarta cântăririi în bani.

Revin la profesorul moldovean și-l întreb ce-i împinge pe concetățenii săi să vrea reunificarea. Îmi răspunde că … se știe cam nimica, vorba celor de le Radio Erevan. Adică, în principiu, nu toți sunt de aceeași părere. Există și ruși și găgăuzi în Basarabia, care poate chiar se tem de schimbare. Iar populația de vârste înaintate e sceptică. Tinerii, în schimb, sunt susținătorii cei mai înfocați ai revenirii la sânul Patriei Mume. ”Surprinzător chiar și pentru mine” – zice profesorul – ”pentru că ei nu am nostalgii ale trecutului, n-au trăit istoria. Dar măcar speră într-un trai mai bun și-ntr-o viață mai demnă.” Cu alte cuvinte, motivația lor e tot una de ordin material. Și nu sunt de condamnat. E firesc ca orice om să-și dorească progresul economic. În fond, bunăstarea și libertatea nu se contrazic, ba chiar fac casă bună împreună.

Emigrația motivată de îmbunătățirea nivelului de trai a existat încă de la descoperirea Americii, ba chiar și în Biblie, la poporul evreu. Este ea oare suficient de tare pentru a comuta-strămuta o țară întreagă? Înclin să cred că da, după ce am ascultat cu atenție descrierea dată de ”reporterul meu la fața locului”, profesorul de franceză navetist la Soroca. La finalul convorbirii am concluzionat că perspectiva unui nivel de trai mai bun, în condiții de viață mai civilizate, este cea care imprimă elanul pro-reîntregire. Iarăși un aspect cuantificabil are ultimul cuvânt de spus, declasând net motivele sentimentale precum dorul, nostalgia și dragostea de neam.

Și noi care ne credeam codași în Europa, tinzând să ne autocompătimim pentru rolul ingrat pe care ne e dat să-l jucăm în istorie! Când colo, priviți din alt unghi, suntem într-o postură demnă de invidiat! Există întotdeauna un termen de comparație mai ghinionist decât noi, pe lângă care ne putem simți superiori și privilegiați.

Situația promite să devină palpitantă! Nu ne rămâne decât să participăm sau să ne abținem de la amestecul în marea dezbatere publică, după cum ne dictează inima și mintea, urmărind în același timp cum filmul istoriei își dibuie deznodământul încă incert.

”Liberté? Egalité? Fraternité?” – îmi vine să-l întreb pe comeseanul meu moldovean, folosindu-mă de limba pe care o predă cu dedicație elevilor săi basarabeni, franceza care ne sună amândoura familiar, nu doar semantic, ci și prin conținutul celor trei idealuri devenite palpabile. On va voir.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa / Spania