Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Un Brad de aur

Atunci când vorbim despre Patrulaterul de Aur al României nu ne referim nicidecum la aurul olimpic, ci la un binecuvântat dreptunghi din Munții Metaliferi, bazin minier în care se concentrează cele mai bogate zăcăminte cu conținut aurifer din țara noastră. Într-o epocă în care documentarele despre căutătorii de aur de la antipozi precum Australia sau Alaska fac furori pe posturile de televiziune străine, noi, românii, ne putem considera norocoși să avem la dispoziție acest loc râvnit, care ne invită să-l vizităm la orice oră.

Cunoscută din cele mai vechi timpuri drept una dintre cele mai bogate regiuni cu exploatări de metal prețios din Europa și din lume, aria aceasta și-a păstrat până în zilele noastre capacitatea ei irezistibilă de atracție. Am pornit așadar înspre orașul Brad, care găzduiește Muzeul Aurului, păstrător al uneia dintre cele mai interesante colecții mineralogice din lume. Instituția, deschisă în toate zilele săptămânii, ne-a primit cu porțile deschise și, fără îndoială, respectând toate regulile impuse de situația pandemică actuală. Ne-am simțit în siguranță, fără înghesuială și fără timpi de așteptare pe la cozi, cum se întâmplă prin alte locuri, în această vară aglomerată de turiștii înfometați de libertate.

Delimitat de orașele Deva, Brad, Baia de Arieș și Zlatna, „dreptunghiul” închide în interiorul său mai multe mine, multe dintre ele nefuncționale la ora actuală. Astfel, de exemplu, de la data de 5 februarie 2016, controversatei exploatări din Roșia Montană i se recunoaște valoarea excepțională prin statul român, zona fiind inclusă recent în Patrimoniul Mondial UNESCO și menționată în nomenclatorul List of World Heritage in Danger (Patrimoniu Mondial în Pericol). Se pune astfel capăt disputei amplu mediatizate pe tema extragerii cu metode nocive a aurului din această localitate, dat fiind faptul că, pe viitor, în perimetrul ei este interzisă orice activitate minieră.

Dar nu despre conflictele moderne e cazul să vorbim aici, ci despre aurul în sine și despre frumusețea acestei zone, ai cărei locuitori răbdători se pricep să scoată la lumină prețioasa resursă, perpetuând o tradiție milenară. De altfel, dacă aruncăm o privire asupra cifrelor, nu acum, ci cu mult timp în urmă, s-a scos din pământ cea mai mare cantitate de minereu aurifer din această zonă: circa un sfert din totalul aurului extras provine din epoca romană, alt sfert în Evul Mediu și un al treilea din perioada dominației Imperiului Austro-Ungar. Să lăsăm așadar la o parte detaliile legate de politică și istorie și aruncăm o privire asupra frumuseții materialului în sine, prezent se pare din abundență prin Munții Carpați (nouă, evident, ni s-a arătat doar dincolo de sticla vitrinelor din muzeu).

După cum reiese din ustensilele antice expuse în prima sală, îndeletnicirea găsirii și separării aurului este extrem de migăloasă și epuizantă. Arareori aurul se regăsește în forma sa pură, aglomerat prin pepite pe care pământul le-a rostogolit și presat, împingându-le tectonic la suprafață. Mult mai frecvent este cazul aurului detectat doar prin ochi de expert, fin dispersat în filoane, asociat cu diferite sulfuri, lamele, filamente, cristale, mușchiform, granule (pepite) sau în aluviuni. Pe scurt, minereu expus aici din abundență într-un număr impresionant de eșantioane, depășind cifra de 32000 și uimind prin varietatea și frumusețea lor.

Vă puteți imagina că, pe vremuri, meseria de căutător de aur era practicată în zona Bradului la fel de firesc precum, să zicem, cea de tâmplar sau de brutar? Cu alte cuvinte, odinioară, era un lucru obișnuit să te întâlnești dimineața pe uliță cu săteni purtând în mâini recipiente de diverse forme, îndreptându-se spre văile din apropiere spre a „spăla” din albiile lor fărâmele de aur. Ei bine, mie, imaginea aceasta îmi inspiră farmecul unei dimineți la țărmul unei mări exotice, când pescuitorii de perle se pregătesc să iasă la „recoltă”. Dar, în mod sigur, idila din Munții Apuseni n-a fost nicicând așa de romantică, în ciuda faptului că peisajul este de o frumusețe bucolică, parcă ruptă din rai.

A spăla aur nu este o îndeletnicire pentru oricine. Doar cine n-a încercat-o la viața sa ar putea crede că e o chestiune de simplă îndemânare. Eu însămi am testat-o pe propria piele, cândva, într-o mină-muzeu californiană, și m-am lăsat păgubașă rapid, cu coatele și degetele amorțite, temându-mă ca nu care cumva să arunc din greșeală … „copilul” cu albie cu tot. Un angajat amabil m-a ajutat mai apoi să pescuiesc din lighean „pepitele” mele de aur aluvionar mult râvnit (banale firmituri de pirită sclipicioasă, ascunse în el ca să ne inducă nouă, învățăceilor, sentimente euforice).

Cu totul alte forme a îmbrăcat de-a lungul secolelor industria extractoare a aurului din minele de adâncime ale Patrulaterului din Carpați. Lăsând la o parte pericolul iminent al surpării galeriilor, căutarea și găsirea unui filon putea să se întindă pe o perioadă extrem de lungă, necesitând migală. Filoanele din Apuseni, vestite pentru anvergura și consistența lor, atingeau uneori lungimi de 2 kilometri și grosimi de până la 40 de metri! Bineînțeles, în interiorul lor, aurul era puternic dispersat. În plus, pe atunci nu se inventaseră încă detectoarele de metale… Aurul se prezenta adesea în forme asociate cu alte roci, făcând casă bună îndeosebi cu calcitele și cuarțul, prin bulgări denumiți specimene (aglomerări neregulate, aparent banale). Abia după măcinare, strecurare și curățare, se putea ști exact cât aur era conținut în ele.

Pepitele de aur nativ pur sunt însă și ele prezente în Carpații României, luând forme atât de frumoase, încât trezesc invidia bijutierilor. Colecția expusă la Muzeul din Brad este renumită, iar o parte din ea a fost chiar expusă prin expoziții din întreaga lume. Clădit practic direct la gura galeriilor de mină, Bradul însuși pare un oraș desprins dintr-un album al unei Românii pline de  nostalgie. Încă de la sosire, ritmul armonios în care se scurge viața localnicilor transmite blândețe și serenitate, invitând vizitatorii să uite de forfota modernității, aflate la doar câțiva kilometri distanță, la ieșirea de pe autostradă (se cuvine spus că tronsonul de autostradă dat în folosință recent lângă Deva este de o calitate ireproșabilă, depășind tot ce am mai văzut în vara aceasta prin Spania, Franța, Germania și Austria).

În centrul orașului n-am văzut lume grăbită. Oamenii se salutau și își dădeau amabili rând pe la trecerile de pietoni. Prin locurile de parcare, generos puse la dispoziție de edili, nu se enerva nimeni. Aerul răcoros, de munte, contribuie la deconectare, iar cele două statui din centru „împământează” din start: capul de lup al dacilor se completează perfect cu un frumos basorelief, care-l reprezintă pe Decebal, dar și cu leoaica romană, alăptându-și atentă puii legendari. Peste drum de ele, Muzeul Aurului, arborează simplu, fără ostentație steagul României. Fațada exterioară a muzeului face trecerea spre interior, invitând la reflecție încă dinainte de vizitare, grație hărții murale ilustrate cu fotografii de epocă. Spre bucuria multor vizitatori străini, explicațiile sunt traduse și în limba engleză.

Ar mai fi multe de spus pe marginea exponatelor, atât de diverse și de interesante, încât nu ne ajunge o zi întreagă pentru trecerea lor în revistă. Noroc că totul este foarte bine sistematizat și clasat, în așa fel încât se poate dobândi o imagine generală chiar și atunci când nu se dorește intrarea în detaliu. De parcă n-ar fi îndeajuns cu frumusețea aurului, părăsind cele 5 săli principale suntem invitați să parcurgem secțiunea uimitor de frumoasă a mineralelor, găzduită de patru alte săli, cel puțin la fel de impresionante. Unele exponate din rândul florilor de mină sunt mai spectaculoase decât cele cu conținut aurifer!

Fără exagerare, la vederea neasemuitei bogății expuse aici e imposibil să nu rămâi impresionat de bogăția subsolului țării noastre și să nu fii fermecat de valorile uriașe de care dispune România. Nu cred să existe român care să nu simtă pe loc mândrie națională în timp ce vizitează acest minunat lăcaș. Un sentiment de care n-ar trebui să uităm nici pe alte meleaguri, acolo pe unde ne poartă pașii și viața, așa cum meandrele istoriei au purtat aurul României prin lume, ducându-ne și nouă, implicit, faima.

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania). Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

Autor foto: Camelia Jula