Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Spania și România, o paralelă inegală

Foto: Donostia

La momentul strămutării mele pe țărmul iberic al Mediteranei, Spania aniversa un sfert de veac în libertate, adică 25 de ani de la eliberarea de sub regimul dictatorial al Generalissimului Franco. În acea etapă de avânt economic, ”tweenie Spania” se răsfăța, purtată în elan mai ales de turismul în floare. În multe domenii se făcea remarcată vigoarea neobișnuită a generației tinere, născute și crescute în spiritul concurenței deschise și al elanului progresist, generația post-restricții.

Turismul era domeniul în care forța aceea inovatoare explodase cel mai tare. Milioanele de turiști interni și internaționali n-aveau cum să se-nșele, boomul din domeniul imobiliar cu destinație de vacanță fiind copleșitor. Cifrele prognozate se întreceau în optimism fundamentat, în timp ce nouă, frățiori români la început de drum, ne cam lăsau gurile apă după așa minunăție…

Ne-am zis că putem să aspirăm la același destin norocos, dacă punem osul la treabă și ne acordăm un răgaz de 25 de ani, cum au avut ei. Aveam și noi, la rândul nostru, circumstanțe istorice atenuante, dar și motive să privim cu încredere în viitor, pentru că politicienii care luaseră destinele României în mână după îndelungata noastră noapte dictatorială ceaușistă – cu nimic inferioară celei franchiste – își puseseră drept cap de afiș descătușarea turismului autohton.

Dar n-a fost așa. Au trecut alți douăzeci și cinci de ani de la evenimentele din 1989 și ”tweenie Romania” se zbate la capitolul turism în continuare. Căutând explicația, m-am gândit să cercetez diferențele dintre modelul spaniol de trezire din criză și modelul nostru de prelungire a ei.

Sub aspect calitativ, nu e cazul să ne facem complexe, deși cantitativ este clar că Spania punctează consistent, fiind pur și simplu mai încăpătoare. Și totuși, și Spania, la rândul ei, este mai mică decât multe state ale lumii, lucru care n-a împiedicat-o să se plaseze la început de mileniu trei pe locul al doilea din lume atât la numărul anual de vizitatori (după Franța), cât și la încasări din turism (după SUA) [1]. Cu alte cuvinte, argumentul că România ar fi prea mică pentru a se plasa în eșalonul din față nu are suport credibil. Atunci ce fac ei altfel decât noi?

Mi-am îndreptat privirea spre istoric, crezând că spaniolii s-au ocupat poate mai din timp de impulsionarea sectorului terțiar. Am aflat că Spania, ca atracție turistică, a fost descoperită de câțiva scriitori care au făcut-o cunoscută la sfârșitul secolului al XIX-lea și la început de secol XX (în principal Washington Irving și Ernest Hemingway). La prima vedere, situația e similară celei din România, unde, sub semnătura lui Mihai Haret, se publică pentru prima dată un articol dedicat turismului modern în 1924. La o privire mai atentă, însă, de bună seamă că Spania a avut dintotdeauna o deschidere mai largă spre lume datorită intenselor schimburi comerciale din antichitate, urmate de cele cu Orientul, sub ocupația musulmană (care a durat 800 de ani!) și culminând cu descoperirea și exploatarea sistematică a bogățiilor Americii după 1492. Se poate spune deci că Spania avut turism dintotdeauna, chiar dacă el poate s-a numit altfel.

Și evoluția turismului spaniol în era modernă se suprapune aproape perfect peste cea din țara noastră, având aceleași suișuri și coborâșuri, poate doar la o scară mai mare:

1. decada anilor 1950-1959 pune bazele planificării economice;
2. perioada 1960-1973, bazată pe modelul în mase, constituie etapa de creștere accelerată (se construiesc hoteluri, se urbanizează precipitat);
3. etapa 1973-1989 se vede ca o creștere susținută;
4. pentru ca anii ´90 să aducă recesiunea, dar fără a afecta poziția fruntașă a Spaniei în clasamentul turistic mondial.

Fără a abuza de cifre, cred că e locul aici pentru doar câteva date statistice: cu o contribuție totală de 5,1% la Produsul Intern Brut, România se situează pe locul 154 în lume (din 184 de țări!) și pe ultimul loc în Europa la acest capitol. În schimb, contribuția turismului spaniol la PIB-ul național este de 15, 7% , situându-o pe locul al 7-lea în clasamentul acelorași 184 de țări luate în calcul[2].

Nu e aici nici locul, nici momentul pentru a face o analiză aprofundată, fundamentată științific, bazată pe cifrele stufoase și … dureros de exacte, accesibile tuturor în internet pe site-ul WTTC. Dureros e și faptul că prin România postdecembristă, cea care tocmai ieșise tare ciufulită din oul de ciment socialist, încă-și mai pierdeau pașii cât de cât șase milioane de turiști străini, turiști pe care la ora actuală … nu-i mai avem.

Las așadar deoparte ingratul obicei de a critica și încerc să privesc cu optimism în față, indicând soluțiile pe care le-au adoptat spaniolii și cu care au avut succes, dispunând de condiții asemănătoare cu ale noastre:

1. Au construit o INFRASTRUCTURĂ EXCEPȚIONALĂ, cu care se mândresc, pe bună dreptate. Aici nu intră doar elementele destinate direct turismului (hoteluri, zone de agrement, stațiuni, restaurante etc.) ci țara în sine, cu șosele și autostrăzi impecabile, cu rețea comercială solidă, cu oficii de turism în fiecare localitate, cu primării dotate în acest sens, parcări reglementate etc.

2. Sezonalității puternice, bazate pe migrația în mase spre litoral peste vară, i-au opus oferta turistică din afara sezonului, transportând organizat la aceleași destinații râvnite vara dar goale iarna, păturile sociale care au timp și curiozitate, cei aflați la a treia tinerețe. Cu această grupă, mai puțin avantajată economic au indus un adevărat boom turismului intern, care a secondat cu brio curentul internațional, fiind destinat cu precădere călătorilor vârstnici, pensionari (denumiți ”șase-sutiști”, pentru că pensia medie e de 600 de Euro). Cuvântul cheie la acest capitol este OFERTA DIFERENȚIATĂ.

Foto: Benidorm

3. Pentru combaterea distribuției geografice inegale (toată lumea se înghesuie în Insulele Baleare și Canare, prin Catalonia, Andaluzia și pe litoralul Valencian, destinații care reunesc 67,4% din capacitatea de cazare a Spaniei și aduc 80 % din încasările totale din turism) au încurajat INVESTIȚIILE ÎN FORME NOI DE TURISM, cum este cel rural, în interiorul țării, cel de schi montan și construirea de terenuri de golf (în condiții de penurie de apă, nu abundență, ca în România. Nu în ultimul rând, au direcționat sume imense către întreținerea și chiar construirea de la zero a unor noi destinații turistice cultural istorice, artistice sau urbane (pelegrinaj la Santiago de Compostela, ruta Don Quijote, Ruta El Cid, muzee și monumente arhitectonice pe post de adevărate Mecca ale culturii moderne, cum sunt El Prado, Opera din Bilbao, Orașul Științei și Artelor din Valencia, Barceloneta și Barcelona barocă, EXPO Sevilla, Mezquita din Cordoba, Alhambra din Granada, care ajunsese în stadiu avansat de ruină etc.).

4. Prin investițiile destinate extinderii spre arii mai slabe din punct de vedere economic au împușcat doi iepuri dintr-o lovitură, creând locuri de muncă în turism, care au contribuit la alinierea veniturilor populației la nivelul țărilor dezvoltate și au redus în același timp dezechilibrele teritoriale. Recunoscând însă la timp pericolul degenerării naturii în urma masificării turismului, au început din timp să aloce o parte din veniturile din turim pentru a reduce costurile ambientale, unele adesea ireversibile. Așa au creat o rețea de PARCURI NATURALE care nu-și are asemuire în lumea întreagă, reușind nu doar să-și protejeze mediul, ci să-l transforme în atracție turistică în sine.

Foto: Lleida

5. O ultimă tendință care se manifestă din ce în ce mai tare în Spania de azi, tendință care fără-ndoială va urma și în România, unde deja a acaparat diverse ramuri ale industriei extractive și prelucrătoare, precum și vaste terenuri cu destinație agricolă, este cea a TUTELEI MONOPOLIZANTE A OPERATORILOR STRĂINI. Actualmente spaniolii luptă pentru a-și redobândi drepturile de exploatare turistică a propriei țări, țintind spre reducerea pe cât posibil a influenței tour-operatorilor multinaționali, concerne care practică metode agresive de dumping, promovând produsul turistic standardizat, axat pe câștiguri rapide și fără a ține seama de obligația de a încuraja o creștere echilibrată, subordonată dezideratului SUSTENABILITĂȚII.

Poate că strategia Spaniei nu se potrivește întru totul României actuale, care se află mai degrabă în situația de a atrage turiști și investitori, în loc să le restrângă accesul, dar condițiile care să vizeze viitorul pe termen lung e bine să fie puse de pe acum. Căci un lucru este clar: mai devreme sau mai târziu, ne vom confrunta și noi cu aceleași probleme.

Dacă vrem să-i ajungem din urmă pe cei care la rândul lor nu stau pe loc, nu e suficient să trecem prin aceleași etape, trăgând aceleași învățăminte. Dacă vrem să avansăm mai rapid decât ei, trebuie să trecem de pe acum la practicarea din timp a măsurilor care ne scutesc de experiențele amare.

Imitarea nu e o soluție, dar poate inspira. Se spune că un călător vede lucrurile care-i ies în cale, în timp ce turistul vede doar ce și-a propus să vadă. Dacă ne propunem să vedem oportunitățile pe care le oferă România, trebuie să călătorim pe drumul nostru propriu, nu pe unul bătătorit, fie el și al Spaniei. În loc să imităm în maniera turistului cuminte bifarea de obiective, ar fi bine să ne croim un drum nou, luând aminte la experiența celorlalți. Călătoria noastră spre un turism românesc sănătos merită efortul!

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa / Spania, decembrie 2015

[1] date statistice din 2007

[2] Cifre extrase din raportul Consiliuli Mondial al Turismului (WTTC) pentru anul 2013