Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Cotele apelor … Mării Negre

Deși nu aparține decât parțial României, Marea Neagră este strâns legată de destinul țării noastre, numele ei rezonând în sufletul fiecărui român. Nu întâmplător, România se definește drept spațiu carpato-danubiano-pontic, componenta pontică derivând din numele dat în antichitate de către greci Mării Negre (Pontul Euxin). Denumirea de Marea Neagră i-a fost dată mai târziu de otomanii care aveau obiceiul să asocieze nordul cu întunericul (în limba turcă Marea Neagră se traduce prin Kara Deniz) și sudul cu lumina (Marea Mediterană poartă numele Ak Deniz – Marea Albă).

Cu o suprafață de 423.488 km² (cam de două ori cât suprafața României) Marea Neagră este o mare continentală, de interior, cu dimensiuni relativ modeste. Temperatura ei medie anuală este de 12,5 ° C, depășind-o cu mult pe cea de 20 de grade a aerului. Adâncimea medie de 1.271 m nu este exacerbată, platforma continentală fiind foarte extinsă mai ales în zona nord-vestică (deci și în dreptul României). Punctul ei cel mai adânc se află la circa 2.212 m sub nivelul mării, nu departe de orașul Ialta (Peninsula Crimeea). Apele ei comunică printr-un sistem de strâmtori – Bosfor, Marea Marmara, Dardanele – cu Marea Mediterană, iar mai apoi cu oceanul Atlantic. Strâmtoarea Kerci face legătura cu Marea de Azov. Alt detaliu interesant este faptul că mareele sunt de mică amplitudine (sub 12 cm). Nu înseamnă că Marea Neagră ar fi mai ușor navigabilă decât alte ape! Dimpotrivă, curenții ei marini sunt temuți și respectați îndeosebi iarna, când vânturile de nord-vest provoacă valuri mari.

Și fiindcă vorbim despre valuri, nu puțini sunt cei care susțin că Marea Neagră ar fi nici mai mult nici mai puțin decât locul în care s-ar fi produs cândva legendarul Potop biblic, când barajul natural al Bosforului s-ar fi surpat, permițând intrarea nestăvilită a apelor Mediteranei în actualul perimetru al Euxinului (cuvânt care în greacă înseamnă ospitalier). Ipoteza nu a fost suficient verificată științific, dar există dovezi precum că prin aceste locuri s-ar fi aflat în preistorie un lac de apă dulce (Lacul Pontic), în jurul căruia s-ar fi dezvoltat una dintre primele civilizații agricole europene. Fapt este că aici s-au produs și mai recent catastrofe naturale, de pildă, în anul 1901, când un cutremur de 7,2 grade pe scara Richter a provocat un val de tip tsunami de aproape 5 metri înălțime, care a măturat litoralul României și Bulgariei, distrugând sate întregi și spulberând plaje pe distanțe de kilometri.

Cauza acestor mișcări tectonice este activitatea seismică intensă de la granița dintre Europa și Asia Mică. Linia imaginată de geografi între platformele continentale taie marea în două părți, segmentul major fiind cel european.

Statele riverane sunt: România, Bulgaria, Ucraina, Rusia, Georgia și Turcia. O frontieră nouă a apărut în martie 2014, odată cu anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia. Granița fluidă impusă de atunci României de Rusia se întinde de la nord spre sud, pe o lungime de 200 km. S-au ridicat imediat voci care prevesteau Mării Negre destinul latent de „lac rusesc” (citat din președintele de atunci, Traian Băsescu).

Pentru a promova și coordona politicile și interesele statelor din zona Mării Negre, cele 6 țări riverane și vecinele lor s-au unit, constituind în anul 1992 Organizația Cooperării Economice a Mării Negre. S-a convenit asupra construirii unui inel de autostrăzi în jurul mării și a unei rețele electrice comune. În plus, s-a construit gazoductul de adâncime Blue Stream, care leagă Federația Rusă de Turcia. Lucrările pentru traseul South Stream, menit să lege Rusia de Bulgaria, urmând să traverseze și partea care ține de România, s-au sistat în decembrie 2014. La inițiativa academicianului şi diplomatului român Mircea Malița, s-a înființat tot în 1992 Fundația Universitară a Mării Negre (FUMN), organizație non-politică şi non-profit creată după modelul Universității Mării Baltice şi Universității Mării Mediterane. Obiectivul ei este rezolvarea problemelor la nivel macro din bazin, care nu țin seama de granițele dintre state. Un exemplu: în anul 2014, poluarea cu materiale plastice aduse de Dunăre în Marea Neagră se ridica la 4,2 tone. Pe zi!

Dar să revenim la geografie. Forma ovală a Mării Negre nu este întreruptă decât arareori de crestături la țărm. „Proeminențele” ei cele mai notabile sunt Peninsula Crimeea, limanurile (lacuri formate prin acumularea de aluviuni depozitate la gurile de vărsare ale râurilor) și cele câteva insule de la gura Dunării (de exemplu Sacalinul Mare). Un loc aparte îl ocupă Insula Șerpilor, clasificată drept „stâncă” în nomenclatorul internațional, pentru că nu dispune de sursă proprie de apă dulce.

Situată la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, Insula Șerpilor este un platou arid, de 17 hectare, fără semnificație teritorială, dar cu mare impact strategico-militar și economic. Numele ei provine de la șerpii care o locuiau odinioară, complet inofensivi pentru om, dar care se pare că atingeau lungimi de până la 2 metri, hrănindu-se cu rozătoare.

Deși Tratatul de Pace de la Paris din 1947 recunoștea României supremația asupra Insulei Șerpilor, ea fost anexată de URSS la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, trecând mai apoi în subordinea Ucrainei. Diferendul politic dintre România și Ucraina, care a durat 40 de ani, s-a rezolvat în 2009 prin Curtea Internațională de Justiție de la Haga, când României i-au revenit 9.700 km pătrați din platoul continental de lângă insulă. Este prima și unica extindere de jurisdicție suverană și drepturi suverane ale României de după Marea Unire din 1918! Miza disputei este economică (posibilitatea exploatării resurselor de hidrocarburi).

Ambele părți au respectat decizia Curții. Nu și Rusia, care a invadat și ocupat insula chiar din prima zi a războiului de cotropire a Ucrainei (pe 24 februarie 2022). Curajului militarilor ucraineni, care au apărat-o din răsputeri, i-a fost dedicat până și un timbru poștal omagial. Bătălia continuă…

Râurile mari care se varsă în Marea Neagră îi reduc drastic salinitatea, făcând posibilă proliferarea a circa 1.500 specii de animale marine cu importanță economică sporită, cum sunt scrumbiile, pălămidele, hamsiile, stavrizii, sturionii, delfinii și focile. Cu o salinitate de 10 până la 22 la mie, apa Mării Negre poate chiar să înghețe la mal! Cum în adânc nu pătrunde suficient oxigen, din moment ce lipsesc curenții verticali, unii biologi se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă. Pe de altă parte, acestea sunt condițiile ideale pentru acumularea depozitelor de combustibil fosil!

O butadă îndrăgită postulează că Marea Neagră ar fi singurul vecin cu care România nu s-a învrăjbit niciodată. Până și acest lucru s-ar putea schimba sub presiunea războiului din Ucraina, care amenință să destabilizeze întreaga regiune.

Dar, de fapt, cui aparține Marea Neagră? În această privință, există reglementări și acorduri internaționale foarte clare. Platforma continentală a României în Marea Neagră are o lungime absolută de 194 km și însumează un total de 245 km de țărm. Spațiul maritim al României cuprinde peste 20.000 de kilometri pătrați, fiind împărțit în trei categorii: apele maritime interioare (753 km²), marea teritorială (4.487 km²) și zona contiguă (4.460 km²). Primele două sunt indiscutabil subiectul deplinei suveranități a statului, dar ultima este inclusă în zona economică exclusivă (10.300 km²) în care se aplică doar anumite înlesniri.

În funcție de convențiile statelor riverane, lățimea apele teritoriale europene poate varia între 3 și 12 mile marine. Aici România se încadrează deosebit de bine, deținând o fâșie  de 12 mile marine, deci maximă (pentru exemplificare, SUA și Marea Britanie dețin doar 3 mile marine, iar țările scandinave, Italia, Spania, Grecia și Italia contează cu 6 mile marine).

Zona contiguă este fâșia de mare adiacentă mării teritoriale. Se întinde spre largul mării până la distanța de 24 mile marine. În perimetrul ei, statul riveran poate exercita control vamal, fiscal, sanitar sau de imigrare (navele comerciale și militare au nevoie de o aprobare guvernamentală prealabilă). În completarea ei, zona economică exclusivă se întinde până la 200 de mile marine în larg și prevede drepturi de explorare, conservare și gestiune a resurselor naturale, biologice sau nebiologice, inclusiv producerea de energie cu ajutorul apelor, curenților și vântului, precum și alte drepturi asupra mării garantate de Convenția Națiunilor Unite.

România a fost prima țară din lume care a înregistrat oficial o producție de țiței în anul 1857 (pe uscat). Urmare a recentei adoptări în Parlament a Legii Offshore, ar putea deveni și lider în exploatarea submarină. Altfel spus, parafrazându-l pe poetul Octavian Goga, nu doar „munții noștri aur poartă”, ci și marea. România, ca garant regional al independenței energetice, ar putea juca un rol echivalent cu cel al prestigioasei Norvegii în complicatul caleidoscop economic actual.

Surse: studiul Deloitte „Contribuția proiectelor de explorare și producție a hidrocarburilor din Marea Neagră la dezvoltarea economiei românești”, (mai 2018); „Hidrocarburile din Marea Neagră – între provocări și riscuri”, Nicolae Anastasiu (aprilie 2019); Badische Zeitung (7 martie 2014); platforma www.GazDeRomania.ro și site-ul Asociației Române a Concesionarilor Offshore din Marea Neagră (https://rbsta.ro/ro)

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Articol publicat în ediția tipărită 134/Occidentul Românesc/iunie 2022.

Foto: https://media.euobserver.com/ https://dailynationtoday.com/

Nota redacției:

Gabriela Căluțiu Sonnenberg este economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc din anul 2011.
A absolvit Academia de Studii Economice din București cu titlul de doctor în anul 2000. Scrie în limbile română, germană și spaniolă pentru diverse publicații din Europa, Australia, America și Asia. A debutat ca redactor pe probleme economice în anul 1991 la „Tribuna Economică” din București și ulterior în domeniul jurnalismului cultural la ziarul „Observatorul” din Toronto. Cărți proprii: „Vine seninul”, proză scurtă (2007); „Andaluzia – sentiment multicolor”, reportaj (2010); „Metoda Pătrățelelor”, roman (2015); „Bolero”, note de călătorie (2017); „Vine Seninul”, vol. II, proză scurtă (2022). Traduceri: autobiografia „Johan fără țară” a sociologului norvegian Johan Galtung, precum și o serie de volume de poezii semnate Germain Droogenbroodt, Laurean Jiménez Carrión, Ion Deaconescu, Zhao Lihong ș.a. Cărți în cooperare: „Poezie fără frontiere” culegere de poezie modernă contemporană (2020), „All over Heimat”, culegere de proză scurtă în limba germană (2019). Este prezentă în multe antologii și a fost distinsă cu numeroase premii pentru activitatea literară și pentru promovarea culturii române în străinătate. Este afiliată Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Jurnaliștilor de Turism din România.