Chat GPT ‒ FILETISM: o analiză extinsă și profundă și un articol de revistă

Last updated oct. 27, 2025

Prietenul meu, António Alfaiate, un fin intelectual interesat de chestiuni de avangardă, a binevoit să citească articolul meu din numărul trecut, dedicat inteligenței artificiale și lexicografiei. Încercând se exploreze posibilitățile IA, el a pilotat un ghid al tuturor ramificațiilor necesare unui studiu detaliat despre FILETISM, un cuvânt absent din dicționarele noastre academice. Astfel, a realizat o analiză extinsă și profundă, în limba română, din perspectivă istorică, teologică, canonică și sociologică, cu referințe bogate la ortodoxia universală. A obținut așadar un fișier de 37 de pagini, imposibil de publicat aici din motive lesne de înțeles. Ulterior, am decis să încarc ghidul pe Chat GPT și am formulat o cerere: „Aș vrea să scriem un articol de 4 pagini pe baza acestui text, cu referire specială la România”. Chatul a schițat un plan cu șase secțiuni, cerându-mi să aleg stilul dorit: academic, publicistic sau teologic. Intenționând să adaug tratamentului lexicografic publicat anterior o secțiune enciclopedică, i-am cerut chatului să scrie un articol accesibil publicului larg. Iată și răspunsul:

„Perfect — atunci îl voi redacta în stil publicistic–eseistic, adică lizibil, fluent și reflexiv, dar bazat pe conținut academic solid.

Textul va avea aproximativ 4 pagini (≈ 2000–2300 de cuvinte), cu un accent clar pe contextul românesc al filetismului — între identitate națională, ortodoxie și globalizare.”

Filetismul, între credință și naționalism: o oglindă pentru ortodoxia românească

În 1872, la Constantinopol, un sinod al Bisericii Ortodoxe condamna solemn „filetismul” – o erezie nouă, dar născută dintr-o patimă veche: aceea de a pune neamul mai presus de Evanghelie. Termenul vine din grecescul phyletismos, care înseamnă tribalism, adică identificarea Bisericii lui Hristos cu o anumită etnie. Era o reacție la ceea ce se întâmpla atunci în Imperiul Otoman, unde popoarele ortodoxe, trezite la conștiința națională, începeau să-și ceară propriile patriarhii și episcopii „de neam”.

Povestea s-a scris, în mod paradoxal, în numele libertății: grecii, sârbii, bulgarii, românii – fiecare a dorit o Biserică liberă de dominația celuilalt. Dar lupta pentru autocefalie, adică independența bisericească, s-a dublat adesea de o altă luptă, mai subtilă: aceea dintre universalitatea credinței și mândria națională. Astăzi, mai bine de un secol și jumătate mai târziu, filetismul nu mai e doar o chestiune de canoane. E o problemă de identitate. Iar pentru români, ea vorbește despre un echilibru mereu fragil: între a fi „român” și a fi „creștin ortodox”.

De la lupta pentru libertate la riscul autosuficienței

În secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă Română a trăit propria sa revoluție liniștită. Într-un context dominat de influența greacă – mai ales în epoca fanariotă – românii au căutat nu o Biserică etnică, ci una națională, adică liberă de tutelă străină. Mitropolitul Andrei Șaguna, o figură providențială a secolului, spunea limpede: „Autocefalia este expresia maturității unui neam, nu a trufiei sale.” Pentru români, așadar, „anti-filetismul” nu însemna respingerea identității, ci apărarea ei. Era un mod de a afirma că universalitatea creștină nu se poate clădi pe dominație etnică.

În 1885, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol recunoștea oficial autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Momentul a fost interpretat ca o victorie spirituală a națiunii, dar și ca o dovadă de echilibru: românii au reușit să își obțină independența fără să rupă comuniunea cu ceilalți ortodocși. A fost, poate, una dintre puținele situații din Balcani în care lupta pentru autocefalie nu a degenerat în filetism propriu-zis.

Filetismul, sub forme noi

Dar tentația de a confunda credința cu identitatea nu a dispărut. În secolul XX și mai ales după 1990, filetismul a reapărut sub alte chipuri – mai subtile, dar nu mai puțin periculoase. În interior, a luat forma naționalismului religios, acel amestec de patriotism, tradiție și mitologie care transformă ortodoxia într-un simbol exclusiv al „românismului”. De la icoanele în care Hristos poartă tricolorul, până la sloganele de tipul „Ortodoxia – credința neamului românesc”, se strecoară o confuzie gravă: între Hristos, care mântuiește lumea, și identitatea culturală, care definește doar o parte din ea.

Diaspora românească și dilema identității

În ultimele două decenii, milioane de români au plecat să muncească și să trăiască în Occident. Odată cu ei, Biserica Ortodoxă Română s-a extins peste tot – din Spania până în Canada. Acolo, parohiile românești au devenit adevărate insule de identitate. Duminicile, bisericile din Madrid, Torino sau München răsună de colinde românești și miros a cozonac și tămâie. Pentru diaspora, filetismul pare mai puțin o erezie și mai mult o nevoie: aceea de a-ți păstra rădăcinile.

Totuși, problema se complică atunci când aceste comunități se suprapun peste alte jurisdicții ortodoxe – greacă, rusă, sârbă – creând exact ceea ce Sinodul din 1872 condamnase: mai mulți episcopi în același loc, fiecare „pentru neamul său”. Din punct de vedere canonic, e o anomalie; din punct de vedere uman, o consecință firească a migrației.

Basarabia: filetismul ca armă geopolitică

Poate nicăieri filetismul nu e mai vizibil decât în Republica Moldova. Acolo, două structuri ortodoxe coexistă: Mitropolia Basarabiei (sub Patriarhia Română) și Mitropolia Moldovei (sub Patriarhia Moscovei). Fiecare se consideră legitimă și acuză cealaltă de filetism. Pentru Patriarhia Română, filetismul e cel practicat de Biserica Rusă, care impune o identitate religioasă străină asupra unui popor românesc. Pentru Patriarhia Moscovei, filetismul e cel al României, care amestecă politica națională cu jurisdicția ecleziastică.

De la etnie la comuniune

În teologia ortodoxă, Biserica nu este o instituție națională, ci un trup viu care transcende toate granițele. „Nu mai este elin, nici iudeu; nu mai este rob, nici slobod…”, scria Sfântul Apostol Pavel. A fi creștin ortodox nu înseamnă a renunța la identitatea ta, ci a o lumina prin comuniune. Filetismul, în forma sa modernă, nu mai este neapărat o revendicare politică, ci o atitudine spirituală: tentația de a-l reduce pe Dumnezeu la o cultură, la o limbă, la o țară.

Ortodoxia românească între mândrie și misiune

Privită din afară, Biserica Ortodoxă Română pare o instituție puternică și stabilă: are milioane de credincioși, o rețea vastă de parohii și un rol social major. Privită din interior, ea poartă însă o misiune dificilă – aceea de a fi națională fără a fi naționalistă. Patriotismul autentic, spunea odată părintele Dumitru Stăniloae, nu se opune universalului: „A iubi neamul tău înseamnă a-l oferi lui Hristos.” Aceasta este, probabil, antidotul cel mai profund la filetism: transformarea identității din idol în dar.

Totuși, filetismul nu a dispărut. După 1990, el s-a reîntors sub forme subtile — prin naționalism religios, prin slogane precum „Ortodoxia – credința neamului românesc”, prin tentația de a transforma tradiția în ideologie. A fi ortodox a ajuns, uneori, sinonim cu a fi „român adevărat”, deși Hristos nu s-a întrupat într-o limbă anume, ci pentru întreaga omenire.

În diaspora, situația e și mai complexă. Milioane de români și-au construit parohii în Spania, Italia, Germania sau Canada. Pentru mulți, biserica e singurul loc unde se simt „acasă”. Din punct de vedere canonic, însă, existența mai multor episcopi ortodocși în același oraș — greci, ruși, români — e o anomalie. Din punct de vedere uman, e o necesitate. Biserica Română a ales calea iconomiei: să slujească pastoral românilor plecați fără a rupe legătura cu ceilalți ortodocși.

Patriarhul Daniel a vorbit adesea despre „românismul luminat de credință” — o formulare care reia, în limbaj contemporan, echilibrul lui Șaguna: identitatea națională ca dar, nu ca idol. Într-o lume globalizată, aceasta e poate cea mai grea lecție: să fii român fără să fii exclusivist, să fii ortodox fără să fii triumfalist.

Concluzie: de la erezie la lecție de maturitate

Filetismul a fost condamnat ca erezie pentru că rupe Biserica în bucăți. Dar, privit istoric, el este și o oglindă: arată cât de greu învață oamenii să iubească universal fără să-și piardă rădăcinile. Pentru români, lecția filetismului este una dublă. Pe de o parte, ea amintește că ortodoxia noastră s-a născut dintr-o luptă pentru libertate – o luptă legitimă, dar care nu trebuie transformată în exclusivism. Pe de altă parte, ne invită să redescoperim universalitatea credinței ca forță de comuniune, nu ca diluare a identității.

Într-o lume în care granițele se mișcă, iar identitățile se amestecă, Biserica are ocazia să arate că adevărata apartenență nu se măsoară în sânge sau limbă, ci în iubire. Poate că aceasta e forma cea mai înaltă de patriotism creștin: să fii român nu împotriva altora, ci pentru binele tuturor.

Acest text a fost transpus de Chat GPT în formatul *.docx, și, astfel, l-am descărcat. La sfârșit, chatul m-a mai întrebat dacă doresc:

„variantă scurtată (pentru revistă sau online),
versiune academică cu bibliografie,
sau o traducere în engleză pentru publicare internațională.”

Iată cum de la definiție și atestări, ajungem la un text enciclopedic, ceea ce confirmă teza noastră de bază: informația lexicografică poate fi generată pe loc, fiind parametrizabilă, personalizată, realizată în exclusivitate de către un chat generalist.

Autor: Prof. Dan Caragea (Lisabona, Portugalia)
Publicat în: Occidentul Românesc

Nota redacției:

Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător, cu o impresionantă activitate academică și editorială. Lusitanist de prestigiu, specialist în psihologie și lingvistică computațională, Dan Caragea este colaborator voluntar al publicației Occidentul Românesc încă din anul 2011.

Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română, cu specializare secundară în limba și literatura portugheză, este doctor în psihologie. Între 1978 și 1990, a fost profesor de limba română și asistent universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, unde a predat limba portugheză. A semnat manuale de portugheză și a colaborat constant cu reviste culturale din România.

În perioada 1991–1993, a fost bursier al Institutului Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini și director al societății Cyberlex, coordonând versiunile portugheză și spaniolă ale celebrului program de analiză semantică Tropes. Între 2009 și 2015, a activat ca expert în cadrul UEFISCDI, contribuind la realizarea versiunii românești a programului Tropes și dezvoltând un software inovator pentru detectarea similitudinilor textuale (Semplag). În 2013, publică împreună cu Adrian Curaj, la Editura Academiei, volumul Analiza automată a discursului.

În 2017, coordonează, la Lisabona, un amplu album dedicat relațiilor culturale și diplomatice româno-portugheze, în calitate de coautor. În anii 2018–2019, activează ca expert al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București, contribuind la implementarea proiectului Romtext. Este, de asemenea, colaborator al revistei culturale Leviatan.