Acest text este un pamflet. Orice asemănare cu realitatea este pur și trist intenționată. El exprimă punctul de vedere și stilul literar într-un registru satiric și ironic, fără intenția de a leza persoane sau instituții, ci de a reflecta, în cheie critică, realități ale spațiului public românesc. Pamfletul este o formă consacrată de opinie protejată de libertatea de expresie.
În diaspora românească, epoca cenaclurilor de apartament a fost detronată de o nouă formă de artă aplicată: designul cultural pe fonduri. Azi, nu mai contează ce scrii, ci cum justifici. Nu mai contează câți citesc, ci câți semnează. Iar dacă în toată ecuația apare o siglă instituțională și un buget decent de hârtie lucioasă, poți fi sigur că ești deja, cel puțin metaforic, „publicație strategică”.
De fapt, noul sport social printre cei mai creativi ai diasporei nu mai este bridge-ul intelectual, ci Canva și raportul de activitate fictivă. Se ia o platformă online, se adaugă două citate motivaționale, un text reciclat din propria postare de Facebook din 2017 și voilà, ai o revistă, un ziar! Cu un minim efort de copy-paste și o maximă reverență către cei potriviți, apare miracolul: sprijin financiar, generos și inexplicabil, exact acolo unde editorialul este opțional, dar poza cu tricolor obligatorie.
Vocile „comunității” se reproduc în ecou, cu un entuziasm care ar face invidios orice difuzor stradal. Așa apar revistele/ziarele-fantomă: publicații care par să existe doar în planurile de finanțare; conținut, doar în titluri; public, doar printre rude și apropiați.
Titlurile sunt grandioase, promisiunile epocale, iar esența lor rămâne… de fațadă. Unele articole par scrise cu ochii închiși și tastele ude, altele sunt sinteze grăbite de sentimente naționale la kilogram, livrate cu solemnitate și virgule rătăcite.
Cu toate acestea, ajung să fie incluse în dosarele oficiale ca proiecte „de impact”, „pentru promovarea valorilor” sau „pentru întărirea identității”. În această identitate modernă, jurnalismul se contopește cu rigiditatea birocratică, iar măsurarea impactului se face mai degrabă în sume aprobate decât în gânduri care mișcă suflete.
Publicul acestor produse culturale este format, în cel mai fericit caz, din vecini și cunoscuți. În cel mai trist, din funcționari obligați să bifeze că „s-a publicat ceva”. Și da, s-a publicat. Poate chiar cu litere îngroșate, aliniere justificată și o fotografie cu doi oameni în costum național afișând zâmbete protocolare.
Dar, în această scenografie festivă cu editori de carton, reviste construite pe baza keyword-urilor și aplauze la comandă, ceea ce se pierde cu adevărat este însăși ideea de cultură. Cea autentică. Acea cultură care nu are nevoie de formulare pentru a exista, care nu se scrie pentru a justifica, ci pentru a însemna.
Și atunci, întrebarea care rămâne suspendată între două sesiuni de evaluare este: cui îi este teamă de munca adevărată? Cine se teme de publicațiile care nu se laudă, ci rezistă? Care nu trimit facturi, ci lasă urme?
Ce e de făcut? Simplu: să susținem munca serioasă. Să alegem cu mintea, nu cu ochii. Să citim cu spirit critic și să nu confundăm ambalajul strălucitor cu valoarea. Pentru că jurnalismul adevărat nu țipă, nu strălucește artificial, nu-și inventează laude. Jurnalismul adevărat există. Scrie. Rămâne. Iar cartonul, indiferent cât de frumos e desenat, tot carton rămâne.
Semnat, cu luciditate și condei vechi de când hârtia încă mai conta, de Occidentul Românesc, publicație independentă, nealiniată bugetelor de conjunctură, dar aliniată valorii, muncii și demnității jurnalistice.
Nota Redacției: Textul de mai sus este un pamflet. O formă literară ascuțită, dar legitimă, care îmbracă ironia în haine de gală și adresează întrebări incomode cu zâmbetul pe buze. Nu este o anchetă, nici o biografie, ci o reacție culturală și civică la un fenomen recurent. Orice asemănare cu realitatea este intenționată, dar tratată în registru satiric.